Modul
de viață îmbrățișat de isihasm este cel al eshatologiei inaugurate de Învierea
lui Hristos, așteptând „potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ
nou, în care locuieşte dreptatea”
(II Pt. 3, 13; cf. Isaia 65, 17). Este o dreptate mai presus de Lege, una a
restabilirii ordinii iconice a creației, căci „ne-am desfăcut de Lege”, ca „să
slujim întru înnoirea Duhului” (Rom. 7, 6). Răsturnarea concepției asupra existenței
încetățenite într-o lume ce uită de orizontul împărăției lui Dumnezeu constituie
tocmai așezarea în perspectiva mântuirii sau desăvârșirii creației prin „înnoirea
Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), ce dăruiește „înnoirea minții” (Rom. 12, 2). Schimbarea
preconcepțiilor și deprinderilor solidare cu o lume ce se învechește
iremediabil, sfârșind în moarte, cere o „moarte” față de dorința înstrăinată de
harul și slava lui Dumnezeu, pentru ca, „precum Hristos a înviat din morţi,
prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). De aceea, isihasmul nu invită la o
pace statică, încremenită, ci la un dinamism marcat de metanoia (schimbarea minții), de gestul iconic al vederii lui
Dumnezeu întru care are loc prefacerea dumnezeiască: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava
Domnului, ne prefacem în acelaşi
chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II
Cor. 3, 18).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu