Imaginea
biblică în care chipul omului a fost insuflat de Dumnezeu: „Atunci, luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) exprimă legătura
intimă între suflarea de viață și chipul ființei, ca o reflectare iconică a
legăturii dintre Duhul Sfânt și Logosul lui Dumnezeu. Această legătură este
fructificată în isihasm prin acordarea rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” (una din
variantele sale) cu respirația. În fond, rugăciunea isihastă constituie o
recunoaștere și o invocare concisă a lucrării dumnezeiești nedespărțite a Sfintei
Treimi.
Chemarea
numelui lui Dumnezeu este un gest iconic fundamental al creștinismului. Sfântul
Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul,
toate să le faceţi în numele Domnului
Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 17). Iar efesenilor
le spune să unească această chemare cu o atitudine euharistică, de mulțumire
pentru darurile iconomiei și ale iubirii divine: „Vorbiţi între voi în psalmi
şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile
voastre, mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus
Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl” (Efes. 5, 19-20).
Chemarea
numelui Domnului este totodată o venire la prezență a rugătorului, o
conștientizare a venirii sale în sine, cu alte cuvinte o așezare a sa în raza
conștiinței luminate de har și a binecuvântării dumnezeiești. Vedem cum, la
Sărbătoarea Floriilor, cu prilejul intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim, oamenii, cu
mic cu mare „au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi
strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu