Pacea sau isihia dumnezeiască este oprirea și depășirea
în Iisus Hristos a logicii vrăjmășiei sau conflictului finalităților, ce marchează
lumea până în adâncul alcătuirii biologice și inconștiente, precum și eliberarea
din armătura legii ce, având menirea de a limita păcatul în câmpul lumii
curgătoare spre moarte, se cere la rândul ei copleșită de Viață: „Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos,
înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în
lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, v-aţi
apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut
din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând
vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine,
pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, și să-i
împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea
vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor
de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un
Duh” (Efes. 2,
12-18).
Viața în Hristos, piatra unghiulară sau temeiul iconic
al creației în ansamblul ei, deschide orizontul eshatologic, în care este
refăcută condiția euharistică a ființei umane, ce apare ca locaș al vieții dumnezeiești:
„Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui
Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din
capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine
alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună
sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu