În
Iisus Hristos, Dumnezeu „ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în
inimile noastre” (2 Cor. 1, 22), „prin El avem şi unii şi alţii apropierea
către Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2, 18), sporind în conștiința filială
întrucât „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).
Invocând
în rugăciunea inimii numele lui Iisus Hristos „suspinăm în noi, aşteptând
înfierea” (Rom. 8, 23) și, mai mult, „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre,
căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi
cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Prin Duhul Sfânt cunoaștem că Dumnezeu
rămâne în noi și noi în El (I Ioan 4, 13) și aflăm pacea întreolaltă, căci „cei
ce fac dezbinări” sunt „(oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 19).
Logica
luptei pentru dominație, guvernată de duhul de ceartă sau slava deșartă, este depășită
în această cunoaștere a lui Dumnezeu ce iconizează mai departe relațiile
noastră cu semenii și întreaga creație, ca o îmbrăcare în smerenia izvorâtoare
de har (I Pt. 5, 5), în care unul îl socotește pe celălalt „mai de cinste decât
el însuşi” (Filip. 2, 3).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu