Isihia
se naște din însăși mângâierea Duhului Sfânt, întru care se zidește Biserica: „Biserica,
în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în
frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea
Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31). Mângâierea divină vine și din aderența lăuntrică
la cuvântul Scripturii, „căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris
spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15, 4).
Aceasta exprimă capacitatea de modelare iconică a omului după chipul Sfintei
Treimi și al chenozei proprii iubirii dumnezeiești, de la care vine toată mângâierea: „Binecuvântat
este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi
Dumnezeul a toată mângâierea,
Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi
pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (II
Cor. 1, 3-4). Alipirea făpturii la binele dumnezeiesc este scopul Întrupării
lui Hristos, a asumării creației în însuși Trupul Său: „Însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat,
prin har, veşnică mângâiere şi bună nădejde, să mângâie inimile voastre şi să
vă întărească, la tot lucrul şi cuvântul bun” (II Tesal. 2, 16-17). Întoarcerea
cu fața spre Dumnezeu, care echivalează cu o ieșire din robia patimilor, se
face astfel izvor de mângâiere veșnică: „Când a întors Domnul robia Sionului
ne-am umplut de mângâiere” (Ps. 125, 1).
Îngerului ce invoca în rugăciuni milostivirea lui Dumnezeu „Domnul i-a răspuns
cu cuvinte de mângâiere” (Zaharia 1, 13).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu