vineri, 24 martie 2017

Paul Aretzu, „Învăţături pentru regăsirea chipului iconic" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)



Învăţături pentru regăsirea chipului iconic

În existenţa oamenilor, lucrurile ultime sunt bătrâneţea, boala, slăbiciunea, moartea. Toate reprezintă o perspectivă sumbră, menită să provoace nelinişte, spaimă şi să inculce o imagine dezastruoasă în legătură cu sfârşitul vieţii. Pentru omul religios, însă, lucrurile ultime ar fi mijloace care ţintesc îmbunătăţirea sufletului, astfel încât, în final, se atinge un înalt grad de omenitate, numit îndumnezeire. Florin Caragiu, cu argumente teologice (şi metafizice), îşi propune să ne convingă de frumuseţea spirituală a momentului absolut al încheierii experienţei pământeşti. Urmând modelul Sfinţilor Părinţi, el alcătuieşte o centurie, adică o scriere tematică formată din o sută de capete. În consens cu adevărul de credinţă, moartea nu este decât înviere: „Este vorba despre un mod de viaţă ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieţi, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranţă, stârnind fiorul credinţei şi mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torţă vie a luminii Învierii” (1). Deoarece cursul vieţii nu poate fi înţeles decât ca un întreg, începutul nu-şi are rostul în afara sfârşitului, fiindcă numai eshatologia semantizează existenţa. Nimic însă nu prinde viaţă (în sensul spiritual) decât raportându-se la chipul lui Dumnezeu, „această taină copleşitoare a prezenţei (grăitoare şi negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră” (2).
Întoarcerea la icoana sufletească înseamnă recuperarea iubirii din Rai, ca dăruire din sine şi ca filiaţie atotcuprinzătoare (liturghie cosmică): „Gestul iconic uneşte starea de plecăciune, de închinare a omului în faţa lui Dumnezeu, cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până şi cele mai mărunte forme de viaţă, care sunt învăluite în taina filiaţiei” (3). Locul matriceal, al oglindirii iconice, este Sfânta Liturghie. Se petrece, astfel, o golire de dragostea de sine, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de aproapele (de creaţie, în general). În acest sens, redimensionarea liturgică a rugăciunii isihaste îi restituie această dublă funcţie, pe orizontală şi pe verticală. Florin Caragiu vorbeşte despre un „specific iconic carpatin” (susţinut şi de părintele Ghelasie de la Frăsinei). Scopul „misticii iconice carpatine” este recuperarea chipului, act numit „gestul iconic”, presupunând asceză şi revelaţie, şi, implicit, atingerea „integralităţii făpturii”, adică a unui echilibru între interioritate şi exterioritate, altfel spus, interiorizarea liturghiei (sau exteriorizarea în liturghie). Rugăciunea este cordonul ombilical care ne leagă de Tatăl nostru, şi care alimentează în noi trezvia. Pentru a elimina impresia (petrecută adesea) că suntem părăsiţi, Dumnezeu îşi dă viaţa pentru noi, împărtăşindu-ne cu Înviere. Iubirea lui Dumnezeu are scopul să-l molipsească pe om cu milostenie şi altruism: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropriere intenţională a dragostei lui Dumnezeu” (9).
Sădirea chipului în chiar miezul fiinţei dă omului şansa neîncetatei sale înomeniri. Iconicitatea exclude manifestarea răului, instituind iubirea (dar nu anulează funcţionarea dreptăţii). Pecetea lui Dumnezeu este indelebilă în om: „Căci oricât de jos ai coborî pe scara existenţei porţi cu tine pecetea chipului lui Dumnezeu, urma lui neştearsă care se poate face matricea generatoare a unei renaşteri lăuntrice, a unei treziri a conştiinţei în lumina fără umbră de schimbare a iubirii Treimice” (17). Darul (ca dăruire de sine) se află în succesiunea chipului şi a filiaţiei, exprimare a bucuriei de viaţă. Moartea, susţine autorul, trebuie primită homeopatic, lucrând temeinic şi progresiv pentru a ajunge la înţelegerea ei. Dragostea pentru aproapele (alteritatea, empatia) se manifestă nu numai faţă de cei vii, ci şi faţă de cei plecaţi.
Mistica este sufletul gingaş al teologiei, floarea preţioasă a ortodoxiei. Ea se ocupă de chivernisirea vieţii în faţa lui Dumnezeu, de relaţia dintre suflet şi cosmos, de calea spre îndumnezeire. Pentru atingerea isihiei, Florin Caragiu recomandă iubirea şi dăruirea, rugăciunea, comunitatea liturgică, iertarea, trezia, cunoaşterea (introvertită şi extrovertită) dusă până la zariştea tainei, metanoia, trăirea continuă în orizontul prezenţei lui Dumnezeu. Autorul, adâncit mult în teologie, are o mare deschidere culturală, apelând şi la argumente preluate din psihologie, logică, artă, pedagogie. În privinţa răului, consideră că, pentru a nu-l lăsa să prolifereze, trebuie tratat întotdeauna cu bine şi cu iertare. Disputele trebuie rezolvate prin empatie, pacifism, iubire, răbdare.
O idee remarcabilă este: „a avea grijă de trecutul nostru şi de cei mai în vârstă” (53). Denegarea acestora este nefirească, ruperea fiului de mamă fiind infructuoasă, ducând la moarte. De asemenea, grija faţă de celelalte vieţuitoare face parte din dragostea pentru Creaţie, ba, chiar, „vietăţile necuvântătoare pot via şi în orizontul eshatologic, nu au interzis la viaţa veşnică” (54) (aici, părerile diferă, dar imaginea eshatologică a întregii creaţii, susţinută de autor, paradiziacă, este plină de iubire).
Reflecţiile teologice, alături de îndrumările mistice (cuprinse în lucrarea lui Florin Caragiu) sunt susţinute de frumuseţea şi claritatea textelor, de conciziile aforistice: „Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viaţă, putem să înviem lăuntric, să dăm naştere unui univers interior aderent tainei dumnezeieşti” (3); „În orice faci, fă ceva de dragul lui Dumnezeu” (42); „Poţi învăţa de la mare cum să te rogi. Forţa înaintării valurilor ce se sprijină unul pe altul şi toate împreună pe adâncul liniştit, netulburat, este un chip al rugăciunii continue, neîncetate, în care gândurile se susţin şi se prelungesc unul pe celălalt, odihnind toate laolaltă pe adâncul liniştit al conştiinţei luminate de har şi topindu-se în seninul ei.” (55); „Oricât de mult ar părea că proliferează răul în lume, singura ieşire din plasa lui este iubirea purtătoare de cruce” (84) etc.
Cartea lui Florin Caragiu se ocupă de probleme ale omului de azi şi de oricând. Cititorul se citeşte în ea. Toate valorile umane, se spune, ştiute sau neştiute, nu se irosesc, ci se depun într-un tezaur universal: „Cuvintele, gândurile şi faptele unor asemenea oameni sunt scrise direct în Cartea Vieţii, şi chiar dacă n-ar apuca să le vadă, să le audă, sau să le citească nimeni, ele stau întipărite acolo cu litere de aur, răspândindu-şi în mod nevăzut influenţa benefică, tămăduitoare asupra întregului cosmos” (57). În această viziune holistică, a legăturii dintre întreg şi parte, autorul vorbeşte despre întrepătrunderile fertile dintre conştiinţă, memorie, limbaj. Învăţăturile pe care autorul le predică sunt legate direct de viaţă: „Principala virtute pe care o poţi dobândi de pe urma unei boli este răbdarea” (60). Dar cea mai elegantă şi pătrunzătoare idee este aceea că Dumnezeu este forma de salvare a  lumii de la scufundarea ei în tenebrele absurdului. Sunt tratate cu înţelepciune duhovnicească virtuţi şi patimi, circumscrise unei morale creştine, unei dorinţe de împlinire a fiinţei noastre în lumina iconică.
După Florin Caragiu, pentru a ajunge la „frumuseţea lucrurilor ultime”, trebuie să urmezi o cale presărată cu necunoscute, ispite, răbdare, curăţenie, greşeli, explorări, reuşind în cele din urmă să guşti libertatea, iubirea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, trecerea cu bucurie şi cu împăcare în Împărăţia eshatologică. Autorul vorbeşte despre omul obişnuit şi despre întâmplările pe care le trăieşte zi de zi, îndemnându-l să-şi recupereze modelul iconic şi să-l urmeze. Centuria lui Florin Caragiu se află, cu siguranţă, în prelungirea Predicii de pe munte, îndreptar dumnezeiesc pentru intrarea în Împărăţie. Textul este dens, accesibil, elocvent, plin de învăţătură teologică şi mistică. A scrie despre Florin Caragiu este un privilegiu, beneficiind astfel de frumuseţea poetică şi de limpezimea consistentă a discursului său.

Paul Aretzu


Niciun comentariu: