vineri, 24 martie 2017

Chris Tănăsescu (MARGENTO), Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime" (ed. Sophia/Platytera, 2017)



Prin cele o sută de frumuseți ultime ale propriei gândiri și trăiri, Florin Caragiu practică o formă rară la noi (căci „capetele” Părintelui Arsenie Boca în sentențiozitatea lor catehetică vin pe altă filieră), forma  meditațiilor mistice centenare (cu sâmbure milenar) din Centuries ale lui Thomas Traherne, dar, nu mi-e teamă de o vorbă mare, depășindu-l pe acesta: și în subtilitate și în utilitate.
Ce ne oferă aici Caragiu, traducând plenar moștenirea Părintelui Ghelasie, este cartea fundamentală a isihasmului iconic, isihasmul „carpatin”. Chipul nostru mistic inconfundabil – prin gest propriu în corul ortodoxiei și în lume – își găsește acum întemeierea paradigmatică și totodată o expresie exemplară, memorabilă și irezistibil de actuală, de care va trebui să țină seama orice încercare viitoare, inclusiv în (re)așezarea noastră în contexte transnaționale și (post)globale.
Asta pentru că Florin Caragiu este el însuși o icoană integratoare – una vorbindu-ne intim și (supra)cosmic, personal și eshatologic, sofisticat și pragmatic, teologic și ecologic deopotrivă – în care gândul adânc e totuna cu gestul închinării și cu muzica inspirației.
Aici e o supremă poetică a chenozei, slujindu-ne împărătește, irigând comunul cu comuniunea, și-astfel molipsindu-ne definitiv de dorul „vederii finale asupra lumii”.
                                                                          
Chris Tănăsescu (MARGENTO)


Niciun comentariu: