Parabola
Fiului risipitor ne înfățișează răsturnarea de perspectivă din viața fiului
celui ce a risipit avuția părintească și modul în care privirea lui asupra
existenței se limpezește, realizând starea sa decăzută, de rob între străini,
și dorul după recâștigarea condiției sale filiale. Este o imagine a omului
căzut în robia patimilor ce printr-o profundă schimbare a minții (metanoia) se trezește la viața
duhovnicească, realizând nevoia ființială de întoarcere cu fața către Dumnezeu,
de recâștigare a chipului pierdut, de fiu al Tatălui Ceresc. Și odată cu
pregustarea din realitățile veșnice prin atingerea harului divin ordinea
priorităților sale în lume se schimbă. Prezența lui Dumnezeu devine mediul ce
străluminează conștiința umană, astfel încât alegerile voinței omului urmează voii
lui Dumnezeu. Într-o asemenea stare, orice pierdere și orice suferință sunt
suportabile, mai puțin pierderea legăturii cu Dumnezeu și suferința despărțirii
de El, ce ne lipsește de chipul iubirii, de rodul ființial al vieții.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu