Școala Martiriului (10)

Creștinismul primar a surprins lumea antică prin paradoxala sa așezare. Pe de o parte nu a militat pentru răsturnarea ordinii exterioare. Creștinii din primele veacuri au dat Cezarului ce e al Cezarului, cu alte cuvinte au respectat tot ceea ce nu contravenea conștiinței lor însuflețite de credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu au putut fi înregimentați de sistemul existent în acea epocă, dată fiind bogăția vieții lor lăuntrice și a vitalității organismului comunitar eclezial dospit de fermentul Logosului întrupat și al Învierii lui Hristos, de vestea cea bună a Evangheliei. Dimpotrivă, au răsturnat ei sistemul lumii antice numai prin puterea dragostei. Au molipsit cu iubirea lor o lume aflată într-o profundă criză și așteptare. Lecția pe care ei ne-au dat-o a fost importantă pentru condiția umană, ce nu poate fi redusă la rangul de rotiță într-un sistem. Omul e mai presus de orice sistem din lumea creată, pentru că taina chipului său are potențialul infinit al îndumnezeirii. Viața duhovnicească adeverește faptul că omul excede limitările și condiționările impuse de încadrarea într-un sistem. Pentru om, lucrurile capătă sens în relația cu transcendența, în cadrul căreia orice reguli și pretenții formale sunt deconstruite, lăsând loc libertății duhului, urmării glasului conștiinței luminate de har.

Florin Caragiu