A
fost odată un tată, care a plecat de acasă luând cu sine agoniseala familiei,
lăsându-și copiii și soția singuri și lipsiți. După mulți ani petrecuți printre
străini, a fost copleșit de singurătate și de dor, și s-a întors acasă. Pe drum
a aflat că soția sa căzuse la pat din pricina sărăciei lucii și a mâhnirii
neconsolate. Apropiindu-se de casă a întâlnit pe niște copii sălbăticiți,
murdari și plini de bube. I-a întrebat și a aflat că aceștia sunt chiar copiii
lui lăsați de izbeliște. L-a podidit plânsul. A căzut în genunchi înaintea lor
și i-a cuprins cu multă dragoste, cerându-le iertare pentru nestatornicia sa.
Copiii la început s-au tras înapoi temându-se de el și neputând comunica în
niciun fel, dar mai apoi, înduioșați de sincera lui căință, l-au cuprins și ei
cu bucuria regăsirii. Acasă a găsit-o pe soția lui, căreia i-a cerut iertare cu
lacrimi și pe care a îngrijit-o din acel moment cu multă dedicare până ce i-a
revenit sănătatea dintâi. După multe strădanii, omul a reușit să-și îndrepte
greșeala, îmblânzind sălbăticia din inima copiilor săi prin muncă susținută,
răbdare neclintită și blândețe statornică, cultivând în ei și culegând în final
roadele iertării și ale dragostei.
Tatăl
este aici omul care a fost rânduit de Dumnezeu să fie ca un părinte al tuturor
făpturilor, stăpânirea asupra creației fiind darul unei călăuziri părintești
spre părtășia la harul și slava lui Dumnezeu. Copiii sunt făpturile naturii
cele sălbăticite în urma căderii omului, de care omul, odată cu schimbarea
minții (metanoia), se apropie înțelegând că el însuși este pricina căderii și
sălbăticirii lor și că are nevoie să-și asume cu dragoste menirea de părinte și
nevoința răbdătoare a îmblânzirii și educării lor, pentru a le alina suspinul
și a le aduce în lumina feței lui Dumnezeu, ca un adevărat preot al creației. Soția
omului este însuși sufletul său (psyche), căzut la patul neputințelor, ca un
paralitic, și pe care pocăința omului și harul lui Dumnezeu îl învie la viață
și la acea sensibilitate ce îl poate ajuta să empatizeze cu logosul făpturilor
spre o autentică purtare de grijă. Capacitatea de comunicare a naturii se
dezvoltă prin relația cu omul, pe calea rodirii acestei filiații rânduite de
Dumnezeu. Natura este veșnicul copil, lipsit de cuvânt, care nu se poate
împlini decât prin relația cu omul care o atrage după sine, ca pe un trup extins,
în părtășia cu Dumnezeu.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu