duminică, 21 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (58)


„Iubirea se rătăcise pe culoarele timpului. (...) Amintirea permitea să fie corectate greșelile, să fie suprimate neînțelegerile, permitea reconstruirea întregului” (Eric-Emmanuel Schmitt).
Ni se întâmplă să înțelegem greșit memoria ca pe o înregistrare fotografică precisă, fidelă, obiectivă a unor fapte, imagini, contexte și relații, așa cum s-au întâmplat. Memoria, însă, constituie o realitate dinamică solidară cu întregul vieții noastre, împărtășindu-se de calitatea ei și schimbându-se la față odată cu ea.
În acest sens, putem vorbi de consistența duhovnicească a memoriei, care are capacitatea de a fi un laborator al ființei, un topos al iconizării realității fenomenale. Trecutul cuprins în memorie nu constituie așadar o realitate statică, consumată, terminată, ci una supusă efervescenței spirituale, modelării iconice prin armonizarea cu voia lui Dumnezeu.
Viața duhovnicească deschide orizontul amintirii noastre, care are menirea de a enipostazia spațiu-timpul întâmplărilor trăite și de a-l supune unor schimbări calitative prin întrepătrunderea dintre conștiință, memorie și limbaj ce integrează și actualizează holistic, dospită de adierile harului, experiența noastră.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: