vineri, 19 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (54)



Fără îndoială, animalele au fost lăsate de Dumnezeu pentru a fi tăiate și apoi mâncate de către om”, spun unii creștini. Acest gen de afirmații riscă să inducă în eroare prin tendința de a lega intenționalitatea lui Dumnezeu de urmările Căderii. Intenționalitatea lui Dumnezeu, expresie a iubirii Sale, nu are nimic de-a face cu omorârea unor ființe vii, fie și spre a fi mâncate de către om. 
Pogorământul dumnezeiesc de după căderea omului este legat nu de intenția divină originară, ci de neputința omului și de măsura nedesăvârșirii lui. Imaginea unui Dumnezeu crud și impasibil la suferința unor ființe vii, creator al morții, este falsă și iconoclastă, un atentat direct la chipul iubirii Sale. Dumnezeu nu l-a gândit pe om ca pe un tiran și măcelar al creației. El este Iubire nu doar în raport cu omul, ci cu toată făptura Sa, pe care a creat-o din iubire, spre a se face părtașă slavei fiilor lui Dumnezeu”, așteptată cu suspine, după cum arată sfântul apostol Pavel. 
Să nu uităm, creștinismul nu este esențialmente antropocentric, ci hristocentric, omul fiind chipul lui Dumnezeu întrupat prin care însă întreaga făptură se împărtășește de slava dumnezeiască. Chipul omului are, așadar, o acoperire universală prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, care conferă logositate fiecărei făpturi, din iubire și fără a voi El suferința și moartea vreunei ființe vii. Roadele Învierii lui Hristos se prelungesc, potrivit aceluiași apostol Pavel, la toată făptura, menită, prin intermediul relației cu omul îndumnezeit, participării la icoana împărăției.  
O concepție care aruncă din icoana Împărăției necuvântătoarele este iconoclastă (cu accente maniheiste, retezând o parte a creației din părtășia la viața dumnezeiască) și, în consecință, necreștină. Câtă vreme au existat în Raiul nesupus Căderii și au căzut, după cum arată Scriptura, nu din vina lor, ci involuntar, odată cu omul, vietățile necuvântătoare pot via și în orizontul eshatologic, nu au interzis la viața veșnică. 
Să nu uităm că în întregul creației chipul lui Dumnezeu cel slăvit în Treime se reflectă prin constituția trinitară a creației: îngeri-natură-om, ce nu admite simplificări sau reducții. Însuși faptul că, prin voia lui Dumnezeu, omul a dat nume făpturilor, ascunde un adevăr tainic, faptul că toate făpturile create sunt aduse într-o relație filială cu omul, spre a fi învăluite de purtarea lui de grijă părintească, și nicidecum că sunt predate unei stăpâniri despotice. 
Lupta creștinismului cu idolatria păgână din primele veacuri a minimalizat pe alocuri importanța naturii, însă fără a submina pe fond consistența scripturală a afirmării iubirii universale a lui Dumnezeu. Un alt aspect esențial în creștinism este faptul că, urmărind sporirea sa în asemănarea cu Dumnezeu, în ascensiunea sa spirituală omul nu uită să adâncească în sine chenoza iubirii ce caracterizează prezența lucrătoare a lui Dumnezeu cel transcendent în lume. 
Cu alte cuvinte, în suirea spre cele mai presus de sine omul duhovnicesc nu uită de cele mai mici și neînsemnate, nu le nesocotește și cu atât mai mult nu le vatămă, ci le cuprinde în iubirea sa și poartă cu o dispoziție liturgică întreaga creație înaintea lui Dumnezeu. Prezența aspectului chenotic în ascensiunea spirituală diferențiază în mod fundamental creștinismul de platonism.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: