Câteva
cuvinte despre sindromul babilonismului și cel al golemismului în cunoaștere.
Unilateralitatea unei abordări de ridicare a edificiului cunoașterii poate avea
ca efect la distanță zădărnicirea efortului uman. Până și o încercare de înălțare
spre Dumnezeu făcută prin ignorarea relației spiritului cu trupul, cu natura,
cu semenii intră în același registru al unei alcătuiri pe verticală căreia îi
lipsesc încheieturile, structura de rezistență intersubiectivă și relațională
în sens general, care să permită extinderea pe înălțime stabilă a unor
participări și înțelegeri.
În
creștinism, tentația babilonismului este depășită prin recursul la Hristos, Logosul
întrupat, Cel ce poate face din elemente aparent disparate, împrăștiate, din
câmpul creației și al cunoașterii „un singur trup”.
Orice
ascensiune nedublată de chenoză își ratează ținta. Transfuzia de viață
dumnezeiască primită prin alipirea la Trupul lui Hristos susține
disponibilitatea spre chenoză și comuniune, care implică integrarea elementului
inferior, asumarea lui în concepția ascensiunii în orizontul divin. Acest lucru
evită scindarea de sine (pe axa spirit-materie) sau a creației în ansamblul ei
(pe axa spirit-natură) și permite o întemeiere stabilă a termenilor vieții
create în taina cuprinzătoare a chipului dumnezeiesc, ce atrage iconomic
mișcarea creației integrale spre Dumnezeu.
Știința
actuală a simțit la rândul ei nevoia să depășească tentația babilonismului prin
dezvoltarea fără precedent a abordărilor interdisciplinare, care au făcut
posibilă o înaintare în cunoaștere, depășirea unui plafon impus de
unilateralitatea unui unghi de vedere, a unei metode, a unui sector al
cunoașterii.
Dacă
tentația babilonismului stă în autonomizarea unei părți socotite superioare
față de cele inferioare ei, invers, tentația golemismului stă în autonomizarea unei
părți considerate de regulă inferioare (d.ex.,
câmpul sensibil, natura, materia) față de cele superioare ei (câmpul
inteligibil, conștiința, spiritul), sau în considerarea celor din urmă ca epifenomene ale primeia. O
expresie a căderii în această tentație o reprezintă materialismul și
naturalismul, în diversele lor variante.
În
concepția creștină, raportarea la Hristos, Logosul divin întrupat, face
irelevantă o asemenea dezvoltare a unui membru al realității create în
detrimentul unui altuia, sau o reducere a unui termen la altul, dat fiind că în
ele respiră același Logos fondator ce le orientează în direcția comuniunii și a
împărtășirii dumnezeiești, a unei concorporalități mistice împlinite în taina
Trupului lui Hristos, în care fiecare membru al realității are o relevanță
iconică ireductibilă.
În sens creștin, Dumnezeu
a creat lumea ca pe un organism viu, în care fiecare parte are vitală nevoie spre
a se împlini de viața celorlalte, și toate împreună de transfuzia de viață
divină a harului Sfintei Treimi.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu