marți, 7 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (11)


Învierii Domnului îi urmează ca o completare organică Înălțarea cu Trupul la Cer a Mântuitorului, descoperindu-ni-se în acest chip finalitatea iconică a existenței: întruparea lui Dumnezeu în lume în însoțire cu întruparea lumii în Dumnezeu.
Prezența în absență a lui Hristos Cel înălțat cu trupul la cer este necontenit actualizată de pogorârea Duhului Sfânt, Cel prin Care chenoza hristică se transformă în mediu al revelației, al părtășiei la slava divină.
Mărturia prezenței lui Hristos alături de noi pe cale este dată de însăși memoria arderii lăuntrice a inimii: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? (Lc. 24, 32).
Cunoașterea mediată de simțirea înțelegătoare a inimii sub acțiunea harului divin are o intenționalitate euharistică și o consistență liturgică, asistând la prefacerea vederii și recunoașterea Celui ce ne grăiește în adâncimile inimii și ale conștiinței, și Care, odată recunoscut, se face nevăzut pentru a sublinia o dată în plus remanența lăuntrică a experienței duhovnicești: Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei (Lc. 24, 30-31).

Florin Caragiu




Niciun comentariu: