noli me tangere

depărtarea sapă în noi ascunzișuri;

abisul din palmă se zbate

ca un sunet în plasa memoriei.

literatura nu e ca viața,

dar adoarme cu capul la pieptul ei.

în zori, ea se face un perete subțire

pe care-l traversezi de mână cu cuvintele

apărute în fața ta,

neliniștindu-ți anii strânși într-o clipă

– în geanta ei de voiaj –

cu miresme uitate

ale unui trup dumnezeiesc,

de care tânjim în secret

să ne-atingem

crezând.