e
un clișeu că o poezie se termină
imaginează-ți
pe cineva care merge pe stradă
se
uită în dreapta și-n stânga
vorbește
cu unul și altul
face
semne cunoscuților și necunoscuților
se așază pe o bancă, închide ochii
și
dispare fără să observe nimeni
undeva
în noapte se-aprinde o lumină
și
cei întârziați, cei rătăciți și cei abandonați
se
prind de firul pe care ea îl lasă în urmă
deși
mai e mult până la un adăpost răsuflă ușurați –
ceva
îi împinge să se lase în voia căii lor –
cum
ai da drumul la muzică înainte de culcare
așa
e cu tributul ăsta liric
când
lumea spune că se termină
abia
începe – sau altfel:
un
poem nu se sfârșește pentru că e un pod subțire
care
leagă viii și morții
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu