marți, 15 iulie 2014

poemul clipei





această clipă ne priveşte din iarbă
aidoma unui cap princiar abia retezat,
cu sprâncenele înălţate,
cu un zâmbet retras, de parcă măştile
ar fi căzut, deja.

nările sale adulmecă strâmtul culoar
între voia de a se sfârşi
şi cea de a nu se sfârşi totul.

să-nveţi să pierzi – citeşti în mişcarea buzelor –
şi lăsând viaţa să treacă prin tine
să o-nsoţeşti cu o calmă stăvilire
a risipei – la o aruncătură de băţ, zarea! –

gestul tăcut este, el, rugăciunea mutând
orizontul... un zâmbet, o dâră de lacrimi,
o bătaie pe umăr, sau simpla prezenţă alături –
fac cu putinţă încă un pas.

Niciun comentariu: