miercuri, 5 martie 2014

„Dialogul e respiraţia fiinţei”. De vorbă cu Florin Caragiu despre proiectele şi realizările sale editoriale. Interviu realizat de Alexandru Valentin Crăciun

Profitând de pe urma unei întâlniri inopinate cu scriitorul Florin Caragiu (n. 1969) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (unde profesorul Mircea Dumitru susţinea o prelegere despre „liberul arbitru şi responsabilitate”), i-am propus să realizăm un scurt interviu despre proiectele şi realizările de ultimă oră ale Editurii Platytera (al cărei director este), dar şi despre eventualele sale proiecte de autor. A rezultat un dialog concis şi edificator, încununat de o serie de reflecţii asupra „iconicului”, o noţiune încă insuficient înţeleasă în cercurile teologice şi nu numai. După cum era de aşteptat, numele Părintelui Ghelasie e invocat nu o dată de Florin Caragiu, cel ce şi-a asumat răspunderea editării integrale a operei marelui duhovnic de la Frăsinei. Să urmărim deci acest interviu…
Florin Caragiu
Florin Caragiu
Alexandru Valentin CRĂCIUN: Florine, eşti un autor complex, cu o agendă bogată, variată. Aş dori să ne spui care sunt ultimele proiecte ale Editurii Platytera şi ale tale personal? Pentru anul 2014 şi nu numai, poate chiar pe termen mai lung…
Florin CARAGIU: În primul rând ar fi ideea să continuăm seria de opere complete a Părintelui Ghelasie, avem planificat cel puţin un volum pentru anul acesta…
A.V.: Care e ultimul volum care a apărut în această serie?
F. Caragiu: „Moşul din Carpaţi” a apărut anul trecut. Anul acesta am dori să scoatem „Chipul omului”, un volum care va reuni mai multe fascicole din scrierile Părintelui Ghelasie. În acelaşi timp, dorim să continuăm seria „Chipul iconic”, volume de studii pe teme interdisciplinare legate cumva de înţelegerea pe care a oferit-o Părintele Ghelasie asupra vieţii, cunoaşterii…
A.V.: Voiam să te întreb dacă proiectul de „Opere complete” e conceput pe baza unor criterii cronologice sau tematice? Care e criteriul care a stat la baza acestui proiect?
F. Caragiu: Criteriul tematic, în principal. Deşi, primele patru volume le-am publicat în ordine cronologică. Se combină cumva aspectele astea…
A.V.: Ar fi interesant să publici undeva, într-o anexă, o cronologie completă a operei Părintelui Ghelasie.
F. Caragiu: A apărut deja, într-un fascicol, o cronologie a operelor Părintelui Ghelasie pe care intenţionăm să le publicăm.
A.V.: Mă refer la toate apariţiile editoriale: în reviste, volume etc.
F. Caragiu: Sunt în jur de vreo şaizeci de apariţii, fiind proiectate să apară în seria de „Opere complete”.
A.V.: Câte volume va cuprinde?
F. Caragiu: Nu ştiu exact. Cred că vor fi în jur de cincisprezece volume. Cel puţin.
A.V.: Bun. Să continuăm…
F. Caragiu: În acelaşi timp, aş dori să public un volum de-al meu, de suflet, în care voi trata despre o temă delicată, despre iubire ca mod de viaţă. Deci nu atât iubirea „întâmplătoare”, ci despre iubire ca mod de viaţă. E conceput în forma unui jurnal de idei, „Jurnal de seară” se numeşte, şi exprimă reflecţiile pe care le-am făcut în mai multe seri, pe parcursul unei luni de zile. În mod regulat, am scris în fiecare seară. S-a închegat o cărticică, pentru mine e ceva de suflet. O dedic mamei mele, de la care am învăţat primele inflexiuni ale dragostei.
A.V.: E un volum de proză, nu?
F. Caragiu: Un jurnal de idei.
A.V.: Ultimele tale poeme sunt în egală măsură confesive…
F. Caragiu: În poezie, principalul lucru este să creezi atmosfera, astfel încât să se poată transmite un sentiment, o stare. Ceva care cuprinde de jur-împrejur fiinţa. De aceea, poezia nu este o formă de transmitere focalizată a unei înţelegeri; primează conştiinţa difuză, dar o conştiinţă care, în acelaşi timp, învăluie şi preschimbă. În acest sens, am de gând să scot cât de curând, un volum de poezie la Editura Vinea; se numeşte „Omul cu două inimi”. Asta pentru că fiecare din noi are inima lui lăuntrică, însă în acelaşi timp, în noi bate, cum frumos zicea Părintele Ghelasie, „inima Logosului”. Bate în noi o inimă dumnezeiască, în acelaşi timp cu inima noastră de carne, omenească. Sau, în acelaşi timp cu inima sinelui, bate în noi inima alterităţii. Iată, fiecare din noi are două inimi: celălalt este ca o inimă pentru noi. Pentru că fiinţa tânjeşte, are înscrisă în ea, chipul comuniunii. Cam asta ar fi despre volumul de poezie care va fi publicat la Editura Vinea.
A.V.: În ce perioadă..?
F. Caragiu: Într-o lună. E stabilit să participe la Salonul de carte de la Paris, care va avea loc în martie. Acest volum este tradus, de asemenea, în limba franceză, de către Ana Maria Lupan. Vor fi, practic, două volume, apărute în acelaşi timp. În română şi în franceză.
A.V.: La ce lucrezi în prezent? Ai vreun articol, vreun studiu…
F. Caragiu: Definitivez un volum intitulat „Întrupări ale iubirii”, cu subtitlul „Jurnal de seară”, carte care conţine reflecţii despre iubire; lucrez de asemenea la un viitor articol legat de mistagogie, pentru „Chipul iconic”. Mă ocup şi de traduceri…
A.V.: Şi asta voiam să te întreb. Ce ai mai tradus în ultimul timp?
F. Caragiu: A apărut nu cu mult timp în urmă la editura Basilica volumul „Tainele vindecării”, de Mitropolitul Kallistos Ware, tradus din limba engleză. Mai am în lucru un volum de articole traduse din engleză, semnate de Alexei Nesteruk.
A.V.: Un autor în vogă… Ştiu că ai mai tradus din Alexei Nesteruk. Mă gândeam dacă poţi să aduni materialele într-un volum separat…
F. Caragiu: Chiar asta vreau. Vor fi articolele pe care le-am tradus deja, împreună cu altele noi, adunate într-un singur volum. Urmează o ultimă corectură, apoi vor fi date spre tipar la editura Basilica, după cum am convenit cu autorul.
A.V.: Mă bucur! Simpozionul dedicat Părintelui Ghelasie a ajuns la a câta ediţie…?  
F. Caragiu: S-a desfăşurat anul trecut la Tismana a cincea ediţie. Se va organiza şi anul acesta, sperăm, în acelaşi spaţiu binecuvântat. Continuăm şi Festivalul de artă creştină de la Teliu…
A.V.: Despre ce e vorba? Câteva detalii…
F. Caragiu: E un festival ajuns la ediţia a şaptea, care reuneşte poeţi, scriitori din toate colţurile ţării, interpreţi de muzică, dansatori, sculptori, pictori etc. La ultima ediţie au reuşit să participe români din teritoriile istorice, Banatul sârbesc, Basarabia, reprezentanţi ai comunităţii aromânilor… Dorim cumva să extindem, să fie ca o întâlnire a românilor de pretutindeni.
A.V.: Unde este situată localitatea Teliu?
F. Caragiu: E în judeţul Braşov. E un loc foarte frumos. Cu sprijinul primăriei şi al părintelui paroh Costin Butnar s-a realizat această posibilitate de întâlnire şi de comunicare reciprocă a creaţiilor din mai multe arte şi din mai multe zone. Festivalul de artă creştină îl numim tot „Sinapsa”, pentru că e vorba de a reface legăturile între zone, arte, curente, şi aşa mai departe.
A.V.: Revista „Sinapsa” nu mai apare…
F. Caragiu: Revista „Sinapsa” deocamdată e prelungită de studiile din „Chipul iconic”, care constituie de fapt o continuare a revistei „Sinapsa”, într-un format mai compact.
A.V.: Aţi adus colaboratori noi, aţi găsit tineri dispuşi să se implice, să coaguleze în jurul acestor idei..?
F. Caragiu: Da, apar contribuţii noi şi interesante, care actualizează acest potenţial al trăirii creştine, care străbate toate zonele cunoaşterii, pentru a da o consistenţă, o unitate de corp al cunoaşterii, care altfel e risipită, lipsită de coerenţă. Cred că e foarte important să aducem fiecare contribuţia noastră… Şi în poezie, în reflexie, în toate, e momentul unei actualizări, cred eu. Conştiinţa asupra prezentului este foarte importantă… Momentele de turnură au fost cele în care s-a conştientizat importanţa prezentului. Dacă ne rezumăm numai la a aduna câteva nume din trecut şi a le repeta… De multe ori, chiar în poezie, sunt doar câteva nume, care sunt foarte mari, e adevărat, dar poezia creştină actuală nu se cunoaşte absolut deloc şi nu pare nimeni interesat…
A.V.: Te referi la lumea literară..?
F. Caragiu: Şi lumea literară şi lumea creştină. Nu par foarte interesate de existenţa unei poezii moderne creştine. Practic, s-au oprit pe la Radu Gyr, Daniel Turcea şi alţi câţiva, se repetă la nesfârşit aceleaşi nume, fără să existe un interes real de a descoperi, de a promova o poezie creştină modernă, actuală. Ceea ce, pe undeva, e un simptom al faptului că există o tendinţă regresivă. Practic, gândindu-ne la fenomenul „Rugul aprins”, din anii ’50, să ne amintim ce ferment, ce interes exista pentru prezent. Prezentul lor. Numai aşa s-au putut crea atâtea valori. Prin faptul că oamenii aveau credinţa că trebuie să se adune, să realizeze ceva…
A.V.: Să dea o mărturie.
F. Caragiu: Să dea o mărturie a vremii lor, să lege toate firele prezentului cu trecutul şi să le ducă spre viitor.
A.V.: Din păcate, nu mai coagulăm. Poate de aceea „Chipul iconic” e un proiect de coagulare…
F. Caragiu: Da, e un proiect de coagulare. Trebuie să conştientizăm faptul că istoria nu se poate opri. Potenţialităţile creştinismului nu sunt epuizate în trecut…
A.V.: Şi nu sunt epuizabile!
F. Caragiu: Ar fi grav să fie epuizabile! Înseamnă că nu avem credinţă în dumnezeiescul lor. Dumnezeiescul care le subîntinde, le generează. Nu trebuie să ne oprim niciodată din această repunere în lumină… Fiecare dintre noi recreează o icoană a realităţii. Dacă eşti creştin, o faci după erminia credinţei, a logosului. Dar în acelaşi timp, icoana pe care o pictezi va avea specificul ei. Iar lucrul acesta nu este deloc de neglijat. În icoană trăiesc în acelaşi timp identicul şi feluritul…
A.V.: Icoana e identitate şi diferenţă.
F. Caragiu: Asta e taina icoanei. Dacă uniformizezi şi reduci feluritul la identic, n-ai făcut nimic, ai pierdut esenţa icoanei!
A.V.: Foarte sugestiv spus. Cred că nu e valabil numai pentru icoană. Tot ceea ce înseamnă creaţie, de fapt…
F. Caragiu: Bineînţeles. După părerea mea, asta ar trebui să ne stimuleze.
A.V.: Bun. Alte proiecte, alte orizonturi..? Spre ce te îndrepţi, sau spre ce ai vrea să te îndrepţi pe termen mai lung?
F. Caragiu: Pe termen mai lung, am nişte gânduri de întrupat într-un roman. Sau într-un ciclu de nuvele, de respiraţie mai scurtă…
A.V.: În materie de poezie, spre ce vei evolua?
F. Caragiu: În materie de poezie, nu ştiu. Cred că este important să realizezi importanţa fiecărui lucru… Aceasta este taina iconicului. Aici aş face o separaţie între iconic şi simbolic. Foarte, foarte importantă pentru teologie, fiindcă altfel riscăm puţin să se înfunde drumurile… Dacă simbolicul trimite spre o realitate cu riscul de a se pierde în ea, iconicul, fiind prezent în inima fiecărui lucru, oricât de neînsemnat, nu permite reducţia creatului la sensul dumnezeiesc…
A.V.: Şi nici invers.
F. Caragiu: Nici reducţia dumnezeiescului la creat. Nu permite reducţiile, punând faţă în faţă realităţile. În acest sens, iconicul e mult mai actual, fiindcă actualitatea valorizează marginalul, neînsemnatul…
A.V.: Perifericul.
F. Caragiu: Drama, perifericul. Pentru iconic, perifericul este la fel de important ca centralul. Pentru iconic, logosul e prezent în periferie la fel ca şi în centru…
A.V.: Este şi străinul şi aproapele…
F. Caragiu: Iconicul este mult mai conectat la aceste năzuinţe ale modernităţii. Pe care le valorifică într-un sens compatibil cu trăirea creştină. Pe când simbolicul tinde cumva să dirijeze circulaţia spre central, existând riscul de a uita de periferic, de a-l nega şi devaloriza. De aici tragediile unei anumite logici a prestigiosului, care uită de smerenie. Iconicul fereşte simbolicul să se piardă în anumite tentaţii orgolioase…
A.V.: Universaliste, totalizatoare.
F. Caragiu: Asta este esenţialul, că iconicul… 
A.V.: Salvează şi identitatea şi diferenţa.
F. Caragiu: Exact. În acelaşi timp, priorităţile sunt legate mai mult de dragoste, de comuniune, decât de favorizarea a ceva în detrimentul a altceva. Asta e în prim-planul iconicului: comuniunea, iar nu dominaţia unui centru absolutist, care absoarbe periferia.
A.V.: De aici actualitatea formidabilă a iconicului în contextul contemporan, în care se încearcă o valorizare, aşa cum spui, a perifericului, marginalului, exclusului…
F. Caragiu: Şi a refulatului, a tot ceea ce există şi nu este băgat în seamă… Da, se pune în lumină tocmai drama acestor realităţi. Cum zice Scriptura: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Cor. 1,28). Răsturnarea pe care o propune Evanghelia e tocmai a unui simbolic autonomizat, de către iconicul care pune lucrurile…
A.V.: La locul lor.
F. Caragiu: La locul lor, adică în Dumnezeu. În smerenia dumnezeiască, în care ar trebui să se raporteze unul la altul.
A.V.: Însă într-un mod care nu absolutizează perifericul. Postmodernismul cade cumva în capcana absolutizării perifericului. Şi în felul acesta se instituie o nouă dictatură…
F. Caragiu: E acelaşi lucru, practic. Perifericul se transformă în centru, devine absolutizant. E un simbolism invers.
A.V.: Pe dos.
F. Caragiu: E tot un simbolism, dar pe dos. Cumva, ceea ce e periferic simbolizează centrul.
A.V.: E aceeaşi logică.
F. Caragiu: Da, nu diferă substanţial. Dar iconicul…
A.V.: Le ţine laolaltă. Cum spune şi Sorin Dumitrescu, iconicul e „osebirea care ţine laolaltă”. În răspăr cu tendinţa de a lua unul locul celuilalt, de a-l elimina pe celălalt…
F. Caragiu: În volumul acesta pe care vreau să-l public la Editura Platytera, „Întrupări ale iubirii. Jurnal de seară”, este vorba despre modul de a fi al dragostei. Iconicul oglindeşte tocmai acest mod de a fi. Spre deosebire de modul antagonist de a fi, în care eul şi alteritatea apar în opoziţie radicală, eul afirmându-se în detrimentul alterităţii. Un mod în care postura existenţială este cea de luptă, în care sunt refulate conţinuturi care nu convin, practic se acţionează prin eliminare a adversarului. Cu toate consecinţele triste şi dramatice care urmează. Deoarece conţinutul refulat se întoarce…
A.V.: Se răzbună.
F. Caragiu: Iar refluxul acestei stări războinice duce la depresie. Exacerbarea violenţei duce la resimţirea violenţei realităţii asupra sinelui.
A.V.: Este vorba de „efectul de bumerang”.
F. Caragiu: Exact. În schimb, dragostea este un mod de viaţă care are ca esenţă această tendinţă înscrisă în fire de Dumnezeu, spre comuniune. Ea răstoarnă toate reflexele condiţionate ale unui mod de viaţă războinic, care merge până în fibrele biologice… De altfel, s-a spus: o viaţă trăieşte pe seama alteia.
A.V.: Un fel de autodevorare.
F. Caragiu: Viaţa trăieşte pe seama vieţii. Nu împreună, nu în favoarea vieţii, chiar în biologicul nostru este înscrisă căderea asta, modul căderii.
A.V.: E tot un mod de existenţă.
F. Caragiu: E grefat pe modul originar de existenţă, pe care nu-l poate elimina, fiindcă în orice moment se pot activa potenţele reînvierii. Modul originar de existenţă poate renaşte oricând. Numai că modul căderii îl vampirează…
A.V.: Îl parazitează.
F. Caragiu: Încontinuu. De aici foarte mult consum, fiindcă acest mod antagonist, dacă ne situăm în el, generează cele mai mari scurgeri de energie, cele mai mari drame la impactul cu realitatea, fiindcă în loc să privim realitatea ca pe o „pasă la întâlnire”, cum am zis în carte… Adică o poziţie viitoare pentru dragoste. Noi o privim întotdeauna ca pe ceva ce ne stă în cale. Şi de aici rezistenţele uriaşe pe care le dezvoltăm şi pe care realitatea le dezvoltă în faţa noastră, fiindcă dacă dorim să o controlăm pentru bunul nostru plac, ea ne rezistă. Realitatea nu ni se oferă decât dacă este cucerită de dragostea noastră.
A.V.: Adică liturgic.
F. Caragiu: Da, câtă vreme o violentăm şi căutăm să ne înstăpânim asupra ei, ea ne va rezista şi ne va otrăvi. Abia când revărsăm asupra ei iubirea… Chiar în demersurile ştiinţifice se vede efectul gândurilor bune asupra structurilor profunde ale materiei. Câtă vreme răspândim gânduri bune şi dragoste, realitatea însăşi se schimbă. Şi ne răspunde. De aceea, modul de a fi al dragostei, spre deosebire de modul antagonist de fiinţare, este ca deosebirea dialogului faţă de monolog. În modul antagonist, tot ceea ce spune alteritatea este un fel de „note de subsol” la ceea ce vreau eu să spun, la propriul monolog.
A.V.: E secundar.
F. Caragiu: Ceea ce contează e, aşadar, propriul monolog. Pe când modul de a fi al dragostei presupune un real dialog. În care ştii să te opreşti, să asculţi pe celălalt… 
A.V.: Să taci.
F. Caragiu: „Oprirea” asta e respiraţia fiinţei. 
A.V.: Minunat spus…
F. Caragiu: Dialogul e respiraţia fiinţei… Dacă opreşti dialogul, opreşti respiraţia fiinţei. De aceea, modul antagonist de fiinţare generează un sindrom de asfixiere mentală şi psihologică. Pe când modul dialogic de a fi al dragostei „oxigenează” gândirea şi făptuirea… 
A.V.: Regenerează fiinţa.
F. Caragiu: Hrăneşte acel „sânge” al existenţei, care e viaţa însăşi ce curge prin noi… 
A.V.: Mă bucur că ai încununat teologic acest dialog şi sper să îţi împlineşti proiectele, cât mai curând şi mai desăvârşit.
F. Caragiu: Proiectul cel mai important e viaţa însăşi. Micile realizări de pe parcurs nu constituie nişte capete de drum, niciodată. Sunt doar nişte mici popasuri ale marelui proiect numit „viaţă”.
A.V.: Care, din fericire, nu se termină niciodată. Îţi mulţumesc.

Niciun comentariu: