Nu este, oare, teologia însăşi o cunoaştere de graniţă? Mai mult, nu este
ea o cunoaştere ce receptează cele ce ni se arată de dincolo de graniţă? Nu
vede ea în orice fiinţă şi în orice existenţă, sensibilă sau inteligibilă, o
graniţă? „Eu stau la uşă şi bat”.
Nu este teologia marginală, tocmai prin aceea că taina ei scapă cunoaşterii
raţionale focalizate? Poate oare fi interesată teologia de ceea ce este
neînsemnat? Pentru a răspunde la ultima întrebare ar trebui să ridicăm o alta: ce
anume motivează în ultimă instanţă selecţiile operate de teologie prin jocul
reflectoarelor gândirii? Ce anume motivează creativitatea teologică? Urmăreşte
ea o anume idee în funcţie de care să elimine din câmpul atenţiei ceea ce nu
face atingere cu acea idee sau nu serveşte impunerii ei? „La început a fost
Cuvântul”.
Dacă Dumnezeu a pornit acest dialog cu creaţia prin Cuvântul său în chiar
momentul în care a adus-o la existenţă, nu este oare teologia o înscriere în
constelaţia acestui dialog? Care e esenţa dialogului sub raport teologic? Pe
lângă faptul de a transmite ceva, nu ţine de motivaţia cea mai profundă a
dialogului împărtăşirea fiecăruia de celălalt, îmbrăţişarea unei fiinţe cu
adâncul alteia, astfel încât ceea ce este interior şi ceea ce este exterior
să-şi comunice însuşirile? Şi dacă fiecare făptură şi fiecare existenţă ce se
bucură de harul de a fi poartă pecetea Logosului, cum mărturiseşte teologia, nu
sunt oare cele aşa-zise neînsemnate şi marginale înscrise dintru început şi
fără micşorare în acest dialog universal? Care este, aşadar, motivaţia
dialogului care tinde spre părtăşie şi cuprindere reciprocă? Care este
motivaţia Cuvântului când a creat lumea?
„Dumnezeu este Iubire”. Care este operatorul de selecţie al iubirii? Este
oare motivată iubirea în sensul ei absolut de calităţile unei făpturi sau de
gradul de actualizare a lor, de putinţa ei de a comunica, de altitudinea ei pe
scara existenţei sau a unor valori consacrate? Iubeşti doar pentru că ceea ce
iubeşti merită iubirea ta? Sau doar atunci când există reciprocitate?
„Iubeşte pe vrăjmaşii tăi”. Este una dintre invitaţiile cel mai greu de
onorat ale lui Dumnezeu către om, un apel ce dezvăluie esenţa iubirii. Nu
iubeşti doar pentru ceva anume, ci iubeşti o făptură pentru ea însăşi. Selecţia
fundamentală a iubirii operează nu după calităţi, ci după unicitatea fiinţei.
Dacă ar fi să iubeşti numai ceea ce merită să fie iubit, ceea ce răspunde
aşteptărilor şi pretenţiilor tale sau ale lumii, şi ar fi condiţionată de
aprecierile făcute în raport cu aceste ştachete, n-ar însemna oare acest lucru
că iubirea (sur)vine în urma gândirii, că e filtrată de operaţiile gândirii
discriminatorii? N-ar însemna această dispunere a raportului dintre gândire şi
iubire, sau dintre raţiune şi iubire, că iubirea nu este (încă) un mod de viaţă? Nu
acest lucru ni-l cere teribilul cuvânt al lui Hristos despre iubirea de
vrăjmaşi? Şi ce este oare sfinţenia dacă nu tocmai îmbrăţişarea iubirii ca mod
de viaţă?
Nu este, oare, marginalul, el însuşi, un indicator şi un purtător al
atingerii transcendenţei după care însetează creaţia? Mai mult, trebuie să
punem o întrebare răvăşitoare. Oare, vieţuind în orizontul morţii, în spaţiul
şi timpul devenite, în condiţia lor actuală, locuri comune ale separării şi
înstrăinării, ale despărţirii şi incomunicabilităţii, nu este fiecare existenţă
marginală? Şi ce altceva poate salva existenţa de marginalitate decât iubirea?
Constituie, însă, iubirea ce „nu caută la faţa omului”, iubirea
necondiţionată de criterii ale raţiunii şi gândirii, un mod de a fi ce întunecă
fără drept de apel conştiinţa? Este ea oarbă? Împiedică oare vederea în icoană
a unei existenţe, atitudinea neschimbată de iubire faţă de ea, considerarea ei
sub aspect critic, cu alte cuvinte discernământul cu privire la acea existenţă?
Însă şi invers: poate fi exercitat un discernământ autentic în afara iubirii? Nu devine oare
discernământul discriminare, în afara iubirii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu