vineri, 23 august 2013

jurnal de o clipă




cineva te va duce într-o zi liniştită
la masa tăiată din nucul bătrân
şi va pune în dreptul tău un pahar –

nu înainte de a-ţi spune,
arătând spre acela cu o privire piezişă:
„în el sunt toate făpturile” –
înghiţitură cu înghiţitură,
ori pe tot dintr-o dată-l vei bea?

căldura lui deschide ochii –
se-aprinde aerul: mii de lumânări înfipte
în golurile imperceptibile din lucruri,
în stepa caldă a vocilor –

când norii se umflă la orizont,
peste aripa iute retrasă de înger.  

marți, 20 august 2013

cu un uşor salt ce taie greaţa




fără să spui nimănui te-ai întors
într-o vară ca oricare alta
sub voalul umed al nopţii,
păşind peste linia subţire
dintre gând şi faptă,
când de-o parte, când de alta a ei,
cu o legănare anume
deasupra dungilor întunecate
ale ierbii cosite, topind în gură
câte un cuvânt, încet şi apăsat,
de sute de ori, fără grabă,
până ce suna ca o rugăciune,
ca o cheie rotită
în uşa dintre tărâmuri –
ridicându-se în zori
o dată cu soarele, privirea ta
e, desigur, o punte, dintre acelea
de grosimea unui fir de păr
pe care pot trece fiinţe şi lucruri
dintr-o parte în alta –
şi aşa cum ai coase o rană
cu acel salt fără greş ce taie
răul de a fi (prins între lumi)

luni, 19 august 2013

plouă cu stele





cum ar fi să-ţi spun: ai raze x în priviri?
pe când îşi întoarce faţa spre ape sylvia plath:
o băutură neatinsă – fluviul.

de ce nu se prăbuşeşte în sine
acest univers răsfoit de fotonul vibrând
la marginea găurii negre – cu umeri aduşi,
pui degetul pe ranăîn care-a dispărut
parteneru-i, lângă ceasul cu lanţ?

tot urmărind pleiade, suntem în joc:
cu lumânări-supernove, oriunde ne poartă
cerul vârstat cu sânge ca un drapel sfâşiat.

peste bulgării uzi se rotesc pescăruşi – puncte
ce se unesc când depărtarea se strânge în noi – 
tot mărunţişul de vorbe îl schimb pe un zâmbet.

duminică, 18 august 2013

meniul serii





        prin trestii, faţa ta
            învăluită
                de o frumoasă amintire
                       ca în acele bruşte opriri
                            în care trecutul ne-o ia uşor înainte
                                  şi-l aşteptăm să revină
                                         un pic schimbat la faţă
                                                 de vederea propriei absenţe

se fereşte de tine viaţa


 

dă-i voie în crăpătura pământului
de aorta ei stă timpul lipit
e speriată de moarte
ea nu-şi spală cu limba
micile pete de fericire
pe obloane se caţără iedera
cu vine crestate
împletită cu şuviţele serii
colţul acesta de lume
poartă urmele dinţilor
unei tristeţi nesfârşite
suspină o vietate în laţ
cu cerul în ea prăvălit
doar cu tandreţea, cu buzele 
ţeşi pânza crucii plutind
în gaura zdrenţăroasă, în sângele tău
expectorezi bucăţi din trecut
când suferi până la capăt dai de ceva