ceva trece prin tine, ca printr-o spărtură
în zidul de piatră – nu întâlneşte nimic,
doar rezistenţa aerului în faţa unui avion
de hârtie, desenat în culorile toamnei.
călătoria-i un pas dintr-o cameră-n alta,
peste pragul bătătorit al închipuirii; aţâţi
cărbunii în sobă şi-arunci sclipirii lor
câte-o foaie scrisă cu grijă, cum ai da
milostenie unui înger al insomniei, apoi,
în braţele-i, ai adormi prea curând.
şi-această teamă nelămurită de ce-i
infinit de fragil, care-ţi cere să-l aperi –
ieşind o piatră din zid – împinge
în ploaia măruntă un om în cămaşă.
ce caută el? neîmpăcaţii vrăjmaşi,
pe care-i strânge la sine cu obstinata
încredere-a înecatului în apa ce-l scoate
afară? ca un stigmat rămâne-n ochii lui,
fericit, semnul de dragoste, ce-n gura
nesăţioasă-a schimbării i-aruncă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu