sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Despre Taina Filiaţiei


Sf. Mânăstire Frăsinei (foto de Ioan Mircea Popovici)


Taina Filiaţiei este centrală în viziunea creştină şi alcătuieşte un nucleu de densitate maximă al specificului ei teologic. Antropologia iconică, aşa cum a conceput-o părintele Ghelasie, este o antropologie filiativă, cu fundamentare hristologică. Fundamentul lumii, se afirmă în acest sens, îl reprezintă Cuvântul-Filiaţia. Acesta ia locul vechiului arhetip de esenţă pur spirituală de tipul Ideii divine, imaginată că există dincolo de creat şi separată ca printr-o prăpastie de netrecut de universul existenţei naturale.

Ceea ce revoluţionează cu adevărat mentalitatea antică, o dată cu apariţia creştinismului, este tocmai taina Fiului lui Dumnezeu. „Cine nu înţelege taina filiaţiei, nu va înţelege niciodată taina creştină” („Hristos, Trupul lumii şi al veşniciei”, col. Isihasm, 2000, p. 14). La întrebarea ce este filiaţia, părintele Ghelasie oferă, printre altele, următorul răspuns: este temeiul liantului metafizic ce uneşte spiritul cu trupul şi divinitatea cu natura. Hristos ca Fiu, şi numit fiind Fiu de către Însuşi Tatăl, nu numai că a creat lumea, dar, mai înainte de a o fi creat efectiv, şi-a asumat în unicul Său Ipostas chipul naturii create. Este Dumnezeu şi om totodată, Fiul lui Dumnezeu Care se va naşte şi ca Fiu al Omului. Taina Naşterii mărturiseşte, la rândul ei, despre iubirea în sensul ei cel mai înalt, manifestată ca dăruire, ca revărsare din sine şi peste sine, numită agape, roadă a Duhului. Actul de asumare a creaţiei în propria fiinţă dumnezeiască precede crearea lumii, a gândit părintele Ghelasie. Astfel, Cartea Vieţii a fost văzută ca o Origine pre-cosmică a lumii, statornicită în inima Fiului, acolo unde germinează „memoriile pre-cosmice, seminţele din care va creşte lumea, loghii dumnezeieşti. Aceste memorii au duhul Vieţii” („Pe urme antropologice”, Col. Isihasm, 1999, p. 14). Acest raţionament mistic, urmând gândirea unor sfinţi părinţi precum sfântul Maxim Mărturisitorul, se înscrie perfect în logica ideii de Naştere din Iubire. După cum Duhul cloceşte creaţia asemeni unei păsări ce-şi încălzeşte ouăle, tot aşa Fiul ţine lumea în Sine ca între coperţile unei cărţi, ce sunt chiar peceţile inimii Sale. Raţionamentul analogic curge firesc în albia ideii de filiaţie. „Nu în ape şi nici în pământ este Viaţa, ci doar în Duhul lui Dumnezeu, Cel de deasupra şi peste toate. Unii vorbesc de un fel de «clocire-vitalizare» a materiei primare” (idem, p. 14).

Cartea vieţii ţine, aşadar, de un act divin pre-creator, pe când nimic efectiv creat nu exista încă. Logica mistică a asumării din iubire se continuă firesc cu „aducerea la lumină”, cu „naşterea”. „Acum se întâmplă deschiderea Cărţii, este revărsarea apelor, semănarea seminţelor-cuvinte, din care se nasc făpturile. (...). Iată cum din Fiul lui Dumnezeu iese lumea, cum El Însuşi se întrupează şi se uneşte cu lumea, şi cum lumea, la rândul ei, se uneşte cu el” (idem, p. 15).

Privită din perspectiva relaţiei dintre Persoanele Divine, motivaţia existenţei lumii este aceea de a fi darul ritualic de iubire adus Tatălui de către Fiul, în Duhul Sfânt. Hristos unit cu lumea va avea menirea să întoarcă întreg universul cu faţa spre Dumnezeu, astfel încât „Dumnezeu ce se revarsă în creaţie va fi urmat de creaţia ce se revarsă în Dumnezeu” (idem, p. 16). „În sens teologic mistic, creaţia este ritualul de mulţumire şi închinare al Fiului lui Dumnezeu în faţa Tatălui Său” (idem, p. 16). Οrice mişcare divină, apreciază pe bună dreptate părintele Ghelasie, se desfăşoară ca un act ritualic sacru. Fiind o manifestare apofatică, neconstrânsă de nici o necesitate, se cuvine să fie gândită după repere supreme, în lumina celor mai pure năzuinţe valorice pe care şi le poate imagina omul. Tocmai de aceea, ne explicăm de ce în spaţiul misticii adesea imaginaţiei îi este îngăduit să-şi ia zborul pe aripi teleogumenice, deşi făcând asta totdeauna în respectul Revelaţiei şi al Sfintei Tradiţii. Acuzat de unii că speculează şi că îşi înfăşoară reflecţiile într-o aură de autoritate obiectivă („se zice că”), părintele Ghelasie a fost profund nedreptăţit astfel de cei care au ignorat un lucru esenţial, anume că numai printr-o imersie curajoasă, călăuzită de Duh, în subiectivitate se poate accede la statutul obiectiv al valorilor.

Într-un loc, autorul şi-a arătat dezacordul cu opinia că zilele biblice sunt chiar zilele timpului biologic. Numirea de zi aparţine, se afirmă, limbajului iconic. „Biblic, se vorbeşte de zile, fără soare şi astre” (idem, p. 16), pentru că, nu trebuie uitat, acestea din urmă, se spune în referatul biblic, au fost create în ziua a patra. Lumina originii se revendică de la un timp sacru. Cu trimitere la poemul biblic al Creaţiei, aproximativ în acelaşi sens s-au exprimat teologi contemporani renumiţi: limbajul poemului e unul sacru, religios, iniţiatic, exactitatea lui e una de profunzime, metaştiinţifică, realist-simbolică” (Damasus Bullmann şi diac. Ioan I. Ică, jr., „Biblia vie”, ed. Deisis, 1994, p. 18). Referitor la originea biblică a creaţiei, un sens adânc se concentrează în primul verset al Cărţii Genezei, care este „bereşit bara elohim”, în traducere literară „întru obârşii a creat Dumnezeu cerul şi pământul”. După cum arată analiştii, bereşit (în greacă en arché, în latină in principium) nu indică un început în sens temporal al creaţiei în timp. Aici vizat mai degrabă este „actul divin care precede crearea lumii în timp; se referă la autodeterminarea, la hotărârea liberă a lui Dumnezeu de a crea lumea. Dumnezeu Se hotărăşte, Se hotărniceşte, Se restrânge, Se autolimitează de bunăvoie, pentru a face loc unui spaţiu mistic originar, unui gol, unui nimic exterior Lui în care să fie instalat diferitul, creaturile diferite de fiinţa Sa” (idem, p. 22). Bara (în greacă epoiesen, în latină creavit) are sensul de a aduce la existenţă ceva nou, nemaiexistent înainte. Opusul lui bara este asah (a modela ceva dintr-un material preexistent). Ideea de creaţie din nimic (ex nihilo) constituie o mare noutate teologică adusă de revelaţia biblică, „concepţie radical opusă emanaţionismelor moniste sau dualismelor mitologice sau filosofice” (idem, p. 22). Creaţia din nimic pune în evidenţă printr-un desăvârşit contrast iconic actul divin al Facerii, de care răspunde atotputernicia Domnului. Dumnezeu nu e constrâns cu nimic să creeze sau să lucreze în acest scop asupra unui material preexistent voinţei sale. Dumnezeul biblic nu se identifică cu Demiurgul, arhitectul ce modelează lucrurile. Infinit mai mult decât atât, Dumnezeu Sfintei Scripturi este Cel ce iubeşte şi Îl naşte pe Fiul şi totodată aduce la fiinţă creaţia. Iubirea, în substanţialitatea ei, ţine de relaţie, iar relaţia supremă, după cum a arătat şi părintele Ghelasie, e de natură intrafiinţială, prezentă între Persoanele din sânul Sfintei Treimi. De altfel, Elohim, numele biblic al lui Dumnezeu, este la plural.

Înfierea constituie şi o temă evanghelică fundamentală. Natura întreagă suspină după înviere şi după înfiere. Încă din Geneză apare această dragoste maternă cu a cărei căldură mistică Dumnezeu îşi învăluie tot făcutul. „Ca un ou fără cochilie, fragil şi fluid, dar ascunzând în el un imens potenţial de transformare, pământul şi apele sunt acoperite, protejate, încălzite şi ţinute vii de Suflul sau Duhul lui Dumnezeu” (idem, p. 24).

Taina filiaţiei explică şi structura ierarhică a existenţei: îngeri, natură, om. „În mod semnificativ, Dumnezeu creează în natură dualităţi, polarităţi inegale (ierarhizate), care aşteaptă unificarea lor ce va veni prin om” (idem, p. 26). Menirea omului a fost îndelung dezbătută şi memorabil evidenţiată de părintele Ghelasie în antropologia sa iconică. Omul a fost creat după chipul Cuvântului, Care „adună şi permanentizează în Sine toate” („Pe urme antropologice”, p. 19). Hristos, îmbrăţişând în sine natura umană, devine modelul omului, al cărui destin constă în mai mult decât a fi o făptură creată printre altele. Omul este definit ca „sinteza creaţiei”, cu rol de strângere laolaltă prin umanizare a întregii firi. Adaptarea îşi inversează sensul curent, fiind în context vorba de un altfel de adaptare, cea a lumii la ale omului. Intuiţiile antropocentrice şi antropomorfice, se arată, nu sunt cu totul lipsite de temei, dacă le judecăm din această perspectivă. Chipul naturii restaurate, transfigurate, are ca reper omul, această conştiinţă cosmică cuprinzătoare şi integratoare, după cum chipul omului înduhovnicit urmează chipul divinului întru îndumnezeire. „În sens creştin, menirea creaţiei este Întruparea lui Hristos” (idem, p. 20), Hristos fiind plămada comuniunii universale, realizată prin filiaţie, prin asemănare şi împărtăşire. Creaţia, la rândul ei, lucrează asemănarea, după cum spunea sfântul Vasile cel Mare. Sfânta Fecioară Maria a fost, dintre oameni, suprema născătoare a asemănării. Prin ea, destinul omului ia o turnură slăvită şi sfântă, cuprins fiind în Dumnezeu şi totodată cuprinzător de Dumnezeu. „Poziţia mediană a omului în existenţă, la intersecţia lumii materiale şi spirituale, constituţia duală a naturii umane şi relaţia ei cu cosmosul au fost percepute de toate religiile lumii. dar revelaţia biblică introduce o răsturnare a perspectivei acestora: nu omul se mântuieşte prin cosmos, depersonalizându-se, ci cosmosul se mântuieşte prin om, personalizându-se. Mai precis: cosmosul este creat pentru om şi tinde spre umanizare, iar omul este creat după imaginea lui Dumnezeu şi tinde spre deificare. Microcosmos, dar şi microtheos, vieţuitor, dar destinat îndumnezeirii, aşa îl înţeleg Biblia şi antropologia patristică pe om” („Biblia vie”, p. 82).

Sfântul Grigorie de Nazianz i-a dat lui Dumnezeu un nume magnific: „cel pe care-l iubeşte inima mea”, subliniază Paul Evdokimov. „Teologia părinţilor Bisericii este centrată pe Filantropia, pe iubirea de oameni a Tatălui. Noi mărturisim la fel: «Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul»; Duhul dă formă în noi Numelui lui Dumnezeu: «Abba, Părinte» şi filiaţia divină sunt rânduite în centrul teologiei pauline. Paternitatea lui Dumnezeu determină esenţial raporturile Lui cu omul, copilul Lui” (Paul Evdokimov, „Taina iubirii”, ed. Christiana, 1994, p. 43). La celălalt pol, păcatul apare ca un „produs al uciderii transcendentale a filiaţiei”, mitul lui Oedip fiind interpretat în perspectivă creştină drept distrugerea memorialului de filiaţie şi amestecarea pătimaşă cu memorialul de corp, matern, golit de taina naşterii Divinului şi a renaşterii de sine în Divin („Hristos, trupul Lumii şi al Veşniciei”, p. 35).

Cu expresia părintelui Ghelasie, „iubirea este naşterea originilor”. A iubi înseamnă a te naşte încă şi încă o dată în cel iubit. De aceea, „nemurirea este iubirea” („Logosul hristic”, Colecţia Isihasm, 1996, p. 35). Sintagma „trupul filiaţiei” reprezintă una din conceptualizările importante în gândirea teologică a autorului citat. Trupul filiaţiei este comparat cu o îmbrăcăminte de taină, cu haina de nuntă a universului, atunci când Hristos, „Trupul Lumii şi al Veşniciei”, străluceşte în el. „După păcat, am întunecat trupul şi am rămas cu goliciunea corpului” („Hristos, Trupul Lumii şi al Veşniciei”, p. 35). Trupul definit ca o unitate verticală a existenţei strânge în sine pământul şi cerul, corpul şi sufletul, fiind acel Întreg sau Deplin logosic ţintit de Dumnezeu la facerea lumii. În această perspectivă, trupul este însemnat cu pecetea iconicului, fiind purtătorul persoanei în întregul ei, după Chipul Fiului.

Taina Fiului se adânceşte în dimensiunea chenozei. „Fiul lui Dumnezeu se face lume micşorându-se pe Sine ca Fiu al creaţiei. Faţă de mamă, fiul descreşte veşnic, devenind un copil în braţele ei” (idem, p. 33). Fecioara-mamă se arată a fi exponentul maternităţii, înţeleasă ca o dimensiune sacră a creaţiei. După cum a remarcat Paul Evdokimov, există o analogie net marcată între maternitatea Fecioarei şi paternitatea divină: „Maternitatea Fecioarei reprezintă expresia umană a Paternităţii divine. Un vechi text liturgic cu conţinut dogmatic (theotokion) precizează maternitatea Fecioarei în lumina paternităţii divine: „Tu l-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul, mai înainte de toţi vecii născut de Tatăl fără mamă” („Taina iubirii”, p. 43).

Mesajul de fond al creştinismului pledează pentru o maternitate cosmică, duhovnicească, nerestrângându-se la cea de tip biologic, procreativ. Fecioara Maria o întruchipează pe mama universală, purificată de orice dorinţă pur biologică de posesiune. Citim din Evanghelie: „Iisus, văzându-şi mama şi lângă ea pe ucenicul pe care îl iubea, a spus mamei sale: «Femeie, iată fiul tău»”. Adevărata şi eterna maternitate este universală şi deplină, înţelegea de aici Evdokimov (idem, p. 43). La rândul său, părintele Ghelasie a privit la taina femeii, „cea în esenţă mamă, ce tinde să prefacă totul în cuprinderi-copii. Chiar şi pe Dumnezeu, femeia îl cuprinde ca pe un fiu-copil, de unde neuitata icoană a Maicii Domnului cu Dumnezeu copil în braţe” („Hristos, Trupul Lumii şi al Veşniciei”, p. 29).



Florin Caragiu şi Mihai Caragiu


(Postfaţă la volumul "Taina Filiaţiei", de ierom. Ghelasie Gheorghe, ed. Platytera, 2011, în curs de apariţie)

Niciun comentariu: