sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (3)




















Pentru cel ce doreşte dragostea lui Hristos şi priveşte la făgăduinţa de sus, postul şi privegherea şi orice lucrare a virtuţii nu hrănesc mândria, ci orice nevoinţă e neînsemnată în faţa Celui ce-l cheamă şi spre care râvneşte cu o atenţie neslăbită. Unul ca acesta adaugă „osteneli la osteneli şi virtuţi la virtuţi”, ajungând „cinstit în faţa lui Dumnezeu, prin fapte”, fără a socoti „în conştiinţă că s-a făcut pe sine vrednic de Dumnezeu”. Ιzbânda cea mai mare a înţelepciunii sau filosofiei este, după sfântul Grigorie, „ca fiind cineva mare prin fapte, să se smerească cu inima şi să nu se încreadă în vieţuirea sa, aruncând la pământ închipuirea de sine prin frica de Dumnezeu, ca să se bucure de făgăduinţă pe măsura în care s-a îndrăgit de ea prin credinţă, nu pe măsura în care a lucrat pentru ea ostenindu-se”. E nevoie de o mare credinţă şi nădejde – ni se spune – pentru a primi răsplata nu pe măsura ostenelilor, ci pe măsura dragostei lui Hristos, la temelia credinţei stând „sărăcia şi dragostea nemăsurată către Dumnezeu” (p. 470). În fapt, comentează părintele Stăniloae, „conştiinţa nemăsurată a sărăciei proprii e capabilă de iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu, din care poate avea totul” (şi pe Care Îl iubeşte, astfel, mai presus de orice). „Şi amândouă sunt temelia credinţei” (p. 470, nota 32).
Referindu-se la chipul vieţii monahale, care este, pentru sfântul Grigorie, calea cea mai înaltă a filosofiei sau a vederii lui Dumnezeu, el spune că, nepunând preţ pe slava deşartă şi iubind cinsta cerească, monahul se uneşte duhovniceşte cu fraţii, în căutarea de a nu-şi sluji propria voie, ci „cuvântul netrecător al lui Dumnezeu (...), care călăuzeşte obştea întreagă a frăţiei, ţinută într-un gând, spre limanul voii lui Dumnezeu”. Călugărul, spune sfântul Grigorie, nu trebuie să aibă nimic al său „deosebit de ceea ce e de obşte, afară de haina ce acoperă trupul”. Se cade să fie „gol de grija vieţii de sine”, ajungând să slujească oamenilor (vezi Mc. 9, 35; 10, 43-44, Mt. 20, 26-27; 23, 11) nu ca oameni şi nu ca să placă oamenilor, ci ca Domnului Însuşi, neşovăind a o lua pe „calea acoperită de necazuri” ce duce la „sfârşitul desăvârşit cu bună nădejde” (p. 471).
Monahul se cuvine să slujească fraţilor „ca şi când ar avea de plătit fiecăruia o datorie, adunând în suflet grijile pentru toţi şi împlinind iubirea datorată”. La rândul lor, întâistătătorii cetei duhovniceşti se cade să se nevoiască în chip vrednic de mărimea purtării lor de grijă, „neînălţându-şi gândul spre stăpânire”, ca să nu se piardă ei înşişi. Ei trebuie să împlinească o mai mare nevoinţă decât a fraţilor şi să aibă un cuget mai smerit decât cei conduşi, socotindu-i pe aceştia ca pe o „vistierie dată lor de Dumnezeu” şi făcându-şi din propria viaţă un „chip de slujire fraţilor” Prin acest fel de slujire, ei unesc tot mai strâns „sfinţita obşte” – dând învăţătura potrivit cu trebuinţa fiecăruia, „ca fiecare să-şi păzească rânduiala cuvenită” – şi păstrează, totodată, în taina inimii, „prin credinţă, smerita cugetare”. Sfântul Grigorie înfăţişează modelul „pedagogilor blânzi”, cărora li s-au încredinţat nişte „copii plăpânzi”, de către părinţii lor. Ei nu săvârşesc nimic „spre mulţumirea proprie, nici din ura proprie, ci cum se potriveşte stării şi cum o cere purtarea copilului, ca să-l facă cinstit şi râvnitor în viaţa aceasta” (p. 472).
Lepădând toată ura (sau resentimentul) şi mândria, conducătorul obştii se cuvine să potrivească cuvântul „după puterea şi voia fiecăruia”, întrebuinţând mustrarea, sfatul, mângâierea după trebuinţa fiecăruia, potrivind meşteşugul tămăduirii după sufletul şi trupul fiecăruia. Toţi aceşti parametri specifici se descoperă prin împreună-lucrarea cu Dumnezeu, în cadrul unei relaţii vii şi personale. Chipul vieţii îngereşti presupune ascultarea cu bucurie de cei mai mari şi călăuzirea cu plăcere a celor mai mici. În fapt, ei se întâlnesc într-o slujire reciprocă după asemănarea lui Hristos, Care „n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 9, 35; 10, 45; Mt. 10, 28). Pentru aceasta, se cade să domnească în obşte simplitatea, bunăînţelegerea, starea de suflet nevicleană, smerenia, iubirea reciprocă, fără temere de moarte sau pedeapsă pentru facerea de bine (p. 473).
La temelia sufletului, arată sfântul Grigorie, se cer aşezate dragostea de Dumnezeu şi frica de (a nu pierde pe) Dumnezeu, hrănite cu fapte bune şi cu rugăciune neîncetată. Dragostea de Dumnezeu „nu se sădeşte în noi în chip simplu şi de la sine”, ci prin „multe şi mari griji şi prin împreună-lucrarea lui Hristos”. „Frica de Domnul şi cunoştinţa de Dumnezeu” conduc la dobândirea iubirii de aproapele. Fără dragostea de Dumnezeu şi aproapele, în care se cuprind toate poruncile, monahul e supus de vrăjmaşul şi răsturnat prin gânduri viclene. Uitând de curăţirea celor lăuntrice, e condus spre necredinţă, fie că i se par grele poruncile Scripturii şi urâtă slujirea fraţilor, fie că se înalţă la trufie şi înfumurare, prin aprecierea cu suficienţă şi laudă de sine a slujirii sale, sau prin satisfacţia în faţa slăvirilor omeneşti (p. 474).
Monahul se cuvine să aibă, în acest sens, o singură grijă: să placă Domnului şi să nu cadă niciodată din „amintirea celor cereşti”. În fapt, dragostei de Dumnezeu „îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi, blândeţea, nefăţărnicia, stăruirea şi sârguinţa în rugăciune şi, simplu, toată virtutea”. Sfântul Grigorie pomeneşte, ca repere ale acestei adevărate terapii duhovniceşti, cercetarea de sine şi paza intrărilor sufletului prin „gândurile vieţuirii binecredincioase”, deprinderea discernerii binelui şi răului, vindecarea slăbiciunilor cu dragostea lui Dumnezeu, cu gândurile ascunse ale virtuţii şi cu faptele poruncilor, amintirea cu dor de Dumnezeu, săvârşirea a toate spre slava Lui şi unirea cu El. Nevoinţa celor ce iubesc pe Dumnezeu devine, paradoxal, „uşoară şi plăcută” (p. 475).
Pentru a ne lipsi de frica de Dumnezeu şi a topi dragostea către El, vrăjmaşul ne ispiteşte cu „plăceri nelegiuite şi momeli ale desfătării”, cu substituirea slavei cereşti prin slava celor lumeşti, cu tulburarea celor „cu adevărat bune prin cele părute bune, prin nălucirea unor amăgiri”, ca sufletul să dezbrace „armele duhovniceşti şi nestrăjuit, să se piardă”. În lipsa trezviei şi privegherii, îşi poate semăna în ostenelile noastre neghina: „bârfirea, trufia, slava deşartă, dorinţa de cinstire, cearta şi ceilalţi pui ai răutăţii” (pp. 475-476).
Sfântul Grigorie aminteşte aici istoria lui Cain şi Abel. Abel a adus dar lui Dumnezeu din rodurile dintâi şi cele mai bune ale turmei sale, pe când Cain nu a făcut la fel cu rodurile pământului său. Prin închinarea celor de căpetenie şi mai alese se cuvine să înţelegem – ni se spune – închinarea sufletului şi a minţii, „cu toată dragostea şi hotărârea, ca, hrăniţi pururea cu harul Duhului şi primind puterea cea din Hristos, să alergăm uşor pe calea mântuirii, făcând uşoară şi dulce nevoinţa pentru dreptate” (p. 476).
Cât priveşte legătura virtuţilor, sfântul Grigorie arată că „simplitatea se dă pe sine ascultării, iar ascultarea credinţei; aceasta, nădejdii, iar nădejdea, dreptăţii; aceasta slujirii, iar slujirea, smereniei. Iar de la aceasta luând putere blândeţea, aceasta îşi arată rodul în bucurie; iar bucuria în dragoste şi dragostea, în rugăciune”. Această scară ne urcă spre Cel dorit, spre deosebire de viclenie, care „îi coboară pe prietenii ei, prin părţile ei proprii, spre ultima răutate” (pp. 476-477).
Importanţa rugăciunii este subliniată şi prin aceea că „prin ea cerem şi celelalte virtuţi de la Dumnezeu, cu care comunică şi cu care se uneşte, prin sfinţenie tainică şi prin lucrare duhovnicească şi prin simţire negrăită, cel ce stăruie în rugăciune”. Neîncetarea rugăciunii este semn al nesăturării de dragostea lui Dumnezeu, de împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Aceasta din urmă este identificată în „veselia care vine de sus, prin Duhul, în sufletele noastre”, ca „un chip şi ca o arvună şi ca un semn al vieţuirii celei veşnice, de care se vor bucura sufletele sfinţilor în veacul pe care-l aşteptăm” (p. 477).
Chiar în necazuri fiind, primim, ca un fir roşu al vieţii în Hristos, mângâierea lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului, în aşa fel încât, împărtăşindu-ni-se harul mântuirii, precum şi bunătăţile şi harismele duhovniceşti, să putem, la rândul nostru, mângâia pe cei aflaţi în necazuri (ΙΙ Cor. 1, 4) (Ibid.).
Sfântul Grigorie aduce, în continuare, mărturii ale Scripturii despre rugăciunea neîncetată: „Neîncetat rugaţi-vă” (I. Tes. 5, 17); „stăruind în rugăciune” (Rom. 12, 12); „cu cât mai mult nu va face Dumnezeu izbăvire celor ce strigă către El noaptea şi ziua?” (Lc. 18, 6-7); „zicea şi o pildă că se cade a ne ruga totdeauna şi a nu ne lenevi” (Lc. 18, 1); „prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă întotdeauna întru Duhul şi întru aceasta priveghind întru toată stăruinţa şi cererea” (Ef. 6, 18). Rugăciunea se cuvine a fi împlinită cu conştiinţă plină de trezvie şi dreaptă, fără a rătăci „în nici o parte de bună voie cu cugetarea”, nu ca pe o „îndatorire din nevoie”, ci ca pe o „cerinţă a dragostei şi un dor al sufletului”, bucurându-se de „roadele stăruinţei”. Dumnezeu Însuşi este „Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă” (I Regi 2, 8) şi, prin ea, putere de a învinge oprelişti precum „somnul şi îngreunarea trupului şi a sufletului, moleşeala, trândăvia, descurajarea, nerăbdarea şi toate celelalte patimi şi lucrări, prin care se pierde sufletul, fiind răpit cu vreo parte a lui şi rostogolit spre vrăjmaşul lui (p. 478).
Rugăciunea nu se rezumă la înfăţişarea exterioară, aşezarea corporală trebuind să fie însoţită de mintea nerisipită, adunată înlăuntru şi în cuvintele rugăciunii, de „predarea întregului suflet împreună cu trupul”, de „lepădarea oricărei nepăsări a gândurilor şi a oricărui cuget nedrept”. Întâistătătorii sunt datori să susţină râvna şi nevoinţa de purificare a celor ce se îndeletnicesc cu rugăciunea curată. Rodul ei, luminând întregii obşti, constă în „simplitate, dragoste, smerită cugetare, stăruinţă şi toate cele asemenea”, odrăslite de rugăciune în această viaţă „înaintea rodurilor veşnice” (p. 479).
Lipsa luminii sau a rodului virtuţii – care este lucrarea Duhului – e echivalată cu lipsa untdelemnului din candele la fecioarele neînţelepte, fapt ce cauzează stingerea candelei înainte de venirea Mirelui. La ce folosesc postul, rugăciunea şi privegherea şi toată osteneala faptelor, se întreabă sfântul Grigorie, dacă lipsesc până în sfârşit „pacea, bucuria, dragostea şi celelalte roduri ale Duhului”, enumerate de către Apostolul Pavel (Gal 5, 22-23)? (pp. 479-480).
„Florile şi roadele” nu trebuie puse „pe seama ostenelilor” (ceea ce ar atrage „trufia şi închipuirea de sine”), ci se cer înţelese ca „roade ale Duhului”. Tocmai în vederea lor, nevoinţele „rugăciunii şi ale postului şi ale celorlalte fapte” sunt răbdate „cu multă plăcere, dragoste şi nădejde”, cu încredinţarea că izbăvirea de patimi şi urcuşul spre desăvârşire sunt darul iubirii de oameni a Sfintei Treimi (pp. 480-481).
Aşa cum lenevirea în bine şi deprinderile patimilor produc, ca o „dulceaţă firească şi proprie, lăcomia, pizma, curvia şi celelalte părţi ale răutăţii vrăjmaşe”, lucrătorii lui Hristos şi ai adevărului primesc, „prin credinţă şi prin ostenelile virtuţii, bunătăţile cele mai presus de firea lor” şi „culeg din harul Duhului, ca pe nişte roduri (...) iubirea nevicleană şi neschimbăcioasă, credinţa neclintită, pacea neclătinată, bunătatea adevărată şi toate celelalte, prin care sufletul ajunge mai presus de sine”, locaş curat al Duhului, de la Care primeşte pacea lui Hristos şi prin Care se face un duh cu El (p. 481).
În această fericită stare, poate primi în sine „patimile Mântuitorului” şi, o dată cu acestea, desfătarea nădejdii în înviere şi în bunătăţile viitoare, fericirea „prigonirii pentru Hristos” (Mt. 5, 11-12), lauda întru neputinţe (Rom. 5, 3), bucuria răsturnării prin har a slăbiciunii fizice în tărie duhovnicească (I Cor. 12, 9-10) (p. 482).
Cei ce nu au tăria rugăciunii desăvârşite, „nici sârguinţa şi puterea cerute de ea”, sunt îndemnaţi „să împlinească, după putere, ascultarea în altele, slujind din toată inima, lucrând cu sârguinţă, slujind cu plăcere, nu pentru răsplata cinstirii, nici pentru slava omenească, nici slăbind în osteneală, datorită moleşelii şi trândăviei, nici ca slujind sufletelor şi trupurilor străine, ci ca slujind robilor lui Hristos, celor lăuntrici nouă, ca lucrul lor să se arate Domnului curat şi neviclean” (Idem).
Nimeni nu se cade să se plângă, în fapt, de neputinţa de a săvârşi cele spre mântuirea sa, căci milostivirea bunătăţii lui Dumnezeu se revarsă peste toţi cu prisosinţă, aşa încât „fiecăruia îi dăruieşte să facă, după voia lui, vreun bine, ca nimeni din cei ce au sârguinţă să nu fie lipsiţi de puterea de a se mântui” (pp. 482-483).
„Cel ce adapă numai cu un pahar de apă pe cineva în nume de ucenic, amin zic vouă, că nu va pierde plata lui” (Mt. 10, 42), şi „întrucât aţi făcut unuia din aceştia, Mie aţi făcut” (Mt. 25, 46), spune Mântuitorul. Incomensurabilitatea darului dumnezeiesc cu fapta umană arată „nemărginirea iubirii de oameni” a Domnului, care „nimic nu cere peste putere”, ci, „fie că faci un lucru mic, fie unul mare”, te răsplăteşte „după hotărârea aleasă” şi, dacă aceasta „e în numele şi din frica de Dumnezeu, îţi vine un dar de nerăpit” (p. 483). Sfântul Grigorie atrage atenţia asupra feririi faptelor de rugina făţărniciei şi slavei deşarte, asupra nevoii de a le învălui în taina smereniei. Cei ce săvârşesc milostenia, rugăciunea, postul şi orice alte fapte părute bune spre a fi văzuţi de oameni şi spre a primi slavă de la ei se lipsesc de răsplătirea cerească şi de frumuseţea de negrăit a slavei dumnezeieşti, întru care ne facem locaş al Sfintei Treimi (Idem).


Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (2)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie".

Niciun comentariu: