joi, 21 octombrie 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (I)

În scrierea sa „Despre viaţa lui Moise” (sau „Despre desăvârşirea prin virtute”, ed. Sf. Gheorghe-Vechi, 1995, trad., stud. introd. şi comentariu de Pr. Prof. Ion Buga), Sfântul Grigorie de Nyssa oferă unul dintre cele mai importante modele de tâlcuire din perspectivă creştină a Vechiului Testament. Întâmplările semnificative surprinse de Scriptură în viaţa lui Moise sunt transpuse în mişcările vieţii duhovniceşti, autorul reliefând repere esenţiale ale antropologiei iconice.
„Moise s-a născut pe când legea tirană poruncea să fie nimicită partea bărbătească” (p. 59). Partea bărbătească, arată Sfântul Grigorie, este naşterea care nu provine din „rostogolirea firii” ci „din libera hotărâre” cea „tare şi încordată în virtute”, ca o modelare „prin raţiunea virtuţii” şi care, spre deosebire de simţirea trupească pătimaşă („modelată de raţiunea păcatului”), poate înfrunta şi învinge pe tiranul vrăjmaş (p. 60).
Dacă ultima îl predă pe cel ce se naşte gol şi fără ocrotire în valurile ucigătoare ale patimilor, părinţii fătului bărbătesc sunt „gândurile înţelepte şi ocrotitoare” (p. 61), care pe pruncul dat vieţii îl asigură într-un „coş” semnificând „educaţia alcătuită din diferite învăţături şi care îl ţine pe cel purtat de ea deasupra valurilor vieţii” (p. 62). Valurile însele îi leapădă pe malul statornic al râului, adică „în afara frământării vieţii” pe cei feriţi de „rătăcirile lumeşti”, plânsul copilului (ce a atras-o pe fiica lui Faraon) fiind „păzitorul sigur al celor ce se mântuiesc prin virtute” (ibid.).
Fiica Faraonului, „cea stearpă şi fără copii”, este privită ca „filosofia cea din afară (…) mereu în durerile naşterii”, a cărei înfiere şi ale cărei foloase nu trebuie totuşi respinse, urmând ca pruncul „să se întoarcă la maica sa după fire, de la al cărei lapte nu a fost oprit să fie hrănit de către împărăteasă”; cu alte cuvinte, „făcându-ne cultura trebuincioasă, să nu ne despărţim de laptele Bisericii, care ne hrăneşte” (p. 63).
În ce priveşte omorârea egipteanului care se lupta cu cel de un neam cu el, putem înţelege prin aceasta desfiinţarea părerilor potrivnice cuvântului credinţei, ajutând prin aceasta „virtuţii ca celei de un neam cu noi” (p. 64). Căci, observă sfântul Grigorie, „omul este la mijlocul unei lupte ce se dă între doi potrivnici, ca un fel de cunună. Şi de partea căruia va trece, pe acela îl va afla biruitor. El se află între slujirea la idoli şi dreapta credinţă, între desfrânare şi curăţire, nedreptate şi dreptate, mândrie şi smerenie, şi între toate cele ce se socotesc potrivnice, aşa cum erau în luptă egipteanul şi evreul” (ibid.).
Chiar dacă vieţuim împreună cu filosofia din afară, se cuvine a respinge pe cei ce „folosesc învăţătura în scopuri rele”, petrecând alături de cei ale căror mişcări sunt stăpânite de „voia Cuvântului îndrumător” (p. 65). Stăruind în „petrecerea liniştită şi nerăzboinică”, ni se va arăta Adevărul, „luminând cu razele sale vederile sufletului nostru”, precum lui Moise Dumnezeu în rugul aprins.
Astfel, remarcă sfântul Grigorie, învăţătura prin virtute ne e călăuză spre cunoaşterea Luminii ce „S-a pogorât la firea omenească” (p. 66). Prin apariţia sa într-un „mărăciniş pământesc” se arată faptul că strălucirea nu aparţine creaţiei (vreunui luminător ceresc), pe de alta se dezvăluie taina Sfintei Fecioare, care prin naşterea sa a strălucit lumina dumnezeirii. Aceasta din urmă „a păzit nestricat rugul aprins, neveştejindu-se frumuseţea fecioriei prin naştere” (pp. 66-67).
Pentru a ajunge „înlăuntrul razelor adevărului”, Moise leapădă încălţămintea, acest gest semnificând trebuinţa de a îndepărta „de la temelia sufletului învelişul de piele moartă cu care a fost înfăşurată firea omenească atunci când, din neascultarea voii divine, am rămas goi” (p. 67). Ca urmare, „cunoaşterea adevărului ni se va face curăţitoare a cugetării neadevărului, care se ocupă cu nimicul”, căci doar prin cunoaşterea lui Dumnezeu cea mai presus de fire, numai prin luminarea dumnezeiască se poate împărtăşi omul de „înţelegerea a ceea ce este cu adevărat”, de întâlnirea cu „Cel ce este”, care „are prin firea Sa existenţa” (p. 67); nimic din cele create nu subzistă „afară de Fiinţa mai presus de toate”, altfel spus toate există „prin participare la Cel ce este” (p. 68).
Dumnezeu e singurul care are Viaţă în Sine, fără să aibă nevoie de nimic altceva, singurul „dorit de toate”, la care „participă toate”, fără să scadă prin aceste participări (ibid.). Cel ce ajunge să-L cunoască, fiind luminat de Adevărul Însuşi, poate surpa tirania vrăjmaşului, ajutând şi pe alţii la mântuire şi scoţând „la libertate pe toţi cei ţinuţi în robia păcatului” (p. 69). Sfântul Grigorie tâlcuieşte în continuare semnele adeveritoare ale poruncii dumnezeieşti de a conduce pe oameni spre mântuire.
În primul rând, este vorba despre schimbarea dreptei lui Moise la introducerea şi scoaterea ei din sân, care trimite la „taina Domnului în trup, sau arătarea firii dumnezeieşti către oameni, prin ceea ce săvârşeşte surparea tiranului şi eliberarea celor stăpâniţi de el” (ibid.) Mărturia proorocească vorbeşte despre „schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76, 10), însemnând că firea dumnezeiască neschimbată se coboară „la slăbiciunea firii omeneşti”, luând „înfăţişarea şi chipul nostru”. Astfel spus, tâlcuieşte sfântul Grigorie, „Unul-Născut Dumnezeu, Cel ce este în sânul Tatălui, este dreapta Celui Preaînalt. Şi când s-a arătat nouă din sânul Tatălui S-a schimbat potrivit nouă, iar după ce a vindecat slăbiciunile noastre iarăşi a întors mâna adusă la noi şi colorată ca noi” la Tatăl, preschimbând ce e schimbător şi pătimitor, prin părtăşia cu ce e neschimbător, în nepătimire (ibid.).
Al doilea semn, prefacerea toiagului în şarpe, trimite tot la taina lui Hristos, după cum avea să certifice Însuşi Mântuitorul: „Precum Moise a ridicat şarpele în pustie, tot astfel trebuie să se înalţe Fiul Omului” (In. 3, 14). Potrivit Scripturii, arată sfântul Grigorie, şarpele închipuie pe „tatăl păcatului”. Domnul a îmbrăcat astfel „firea noastră păcătoasă”, ca „să mănânce şi să piardă şerpii egiptenilor cărora le dădeau viaţă vrăjitorii”, sau să distrugă în Trupul Său puterea păcatului şi morţii asupra noastră. Odată ce a împlinit aceasta, iarăşi se schimbă în „toiagul credinţei prin bunele nădejdi”, prin care „sunt aduşi la înţelepciune cei ce au păcătuit şi sunt odihniţi cei ce urcă pe calea suitoare şi greu de străbătut a nădejdii” (pp. 70-71).
Faptul că şi soţia cea de alt neam îi urmează lui Moise arată că „există şi ceva din cultura din afară care nu trebuie respins de la însoţirea cu noi spre naşterea virtuţii. Căci şi filosofia (înţelepciunea) morală sau naturală ar putea să-i fie vieţii mai înalte soţie şi prietenă şi părtaşă de viaţă, dacă cei născuţi din aceasta nu aduc cu ei nimic din întinăciunea de alt neam” (p. 72). Îngerul aduce peste fătul ei frica de moarte, dar soţia lui Moise îl îmblânzeşte pe acesta prin tăierea-împrejur, ceea ce arată, după sfântul Grigorie, „sporirea în rânduială după virtute”, căci ceea ce este întinat (netăiat împrejur) în rodul învăţăturilor filosofice se cere înlăturat, urmând să rămână rodul binecredincios, anume „nemurirea sufletului, pe care o recunoaşte şi filosofia” (pp. 72-73). Teoriile reîncarnării, cele materialiste, cele dualiste, care susţin preexistenţa materiei, etc. sunt „adăugirile nebuneşti, care dacă sunt înlăturate îngerul lui Dumnezeu se face îndurător” (p. 73).
În urma elevării sufletului prin purtarea de grijă îndelungată şi luminarea de sus, Dumnezeu „trimite pe fratele în întâmpinare” (p. 74). În fapt, întăreşte sfântul Grigorie, „celor ce au înaintat în lupta pentru virtute le stă alături ajutorul lui Dumnezeu dat firii noastre de la început, chiar de la facerea ei, măcar că acest ajutor se vede şi se cunoaşte abia când ne-am familiarizat îndeajuns cu viaţa mai înaltă prin luare aminte şi grijă şi când trebuie să intrăm în lupte şi mai grele” (ibid.).
Omul se află tainic între un înger trimis de Dumnezeu spre ajutor în viaţă şi un demon viclean şi răufăcător trimis de „pierzătorul firii noastre (…) spre vătămarea vieţii” sale, putând face „prin sine pe unul biruitor asupra celuilalt” (pp. 74-75). Dacă îngerul bun îl cheamă spre „bunătăţile virtuţii”, cel rău îi pune înainte „plăcerile trupului”, care „robesc simţurile”, lipsind de nădejdea celor cu adevărat bune. Dacă reuşeşte să dea la o parte ispita vrăjmaşului, omul este întâmpinat de „ajutorul fratelui”, fapt închipuit şi de ajutorul ce se aduce lui Moise din partea lui Aaron (p. 77).
Cel întărit prin lumina arătată lui de Dumnezeu şi prin ajutorul fratelui capătă îndrăzneală, asemeni lui Moise, să vorbească poporului despre originea sa aleasă şi despre modul eliberării din „munca obositoare la lut şi cărămidă”. Suntem învăţaţi în primul rând că a vorbi poporului cere o purtare potrivită cu cuvântul grăit: „Numai că nu strigă către tine istoria aceasta: să nu îndrăzneşti a sfătui şi a învăţa pe cei ce te ascultă, dacă n-ai dobândit prin astfel de silinţe puterea pentru aceasta” (p. 78).
Lutul închipuie amestecarea plăcerilor trupeşti, din care se face cărămida, însemnând „împlinirea poftei prin ceva din cele dorite”. prin continua golire a „lărgimii doritoare de plăceri” această poftă nu încetează niciodată să lucreze, trestia sau paiele amestecate în cărămizi fiind tâlcuite ca „materie a focului” (p. 80).
Facerile de minuni săvârşite de Moise nu au rostul de a uimi pe cei ce le privesc, ci au în vedere „folosul celor ce se mântuiesc”, făcându-se „pildă spre purtarea noastră” (p. 81). Pe de altă parte, „învăţătura adevărului se schimbă după starea acelora care o primesc” (pp. 81-82); cuvântul arată tuturor ce e bine şi ce e rău, însă înţelegerea unora e luminată de credinţă, iar împotrivirea altora îi păstrează în „întunericul neştiinţei” (p. 82).
Cei ce o sorb ca pe o învăţătură dumnezeiască au credinţa ca pe o „apă limpede şi bună de băut”, însă cei ce o înţeleg ca egiptenii, „li se face sânge otrăvitor” (ibid.); amestecând în ea minciuna, aceştia o schimbă la vedere, dar cel credincios „nu va lua în seamă schimbarea înşelătoare” (pp. 82-83).
Broaştele apărute în mulţime fără număr în Egipt închipuie „cugetările rele, aducătoare de stricăciune, din inima murdară a unor oameni, ce-şi iau viaţa din ea ca dintr-un noroi” (p. 83). Viaţa amfibie a acestor animale trimite spre viaţa îndoită a celui care „fiind om după fire se face animal după patimă” (p. 84), egiptenii semnificând la rândul lor oamenii care se călăuzesc „după voia proprie”. Gândurile rele pătrund şi se imprimă pretutindeni, aţâţând în cămările inimii plăcerea pătimaşă, „prin vederea acestor produse ale necuviinţei furişându-se în suflet patima”; dimpotrivă, „în viaţa celui neprihănit se poate vedea toată paza şi grija de a-şi ţine curat şi ochiul de vederile ce aprind patima” (ibid.).
Sfântul Grigorie lămureşte în continuare înţelesul împietririi lui Faraon (Ieş. 7, 3), făcând legătura cu cuvintele Apostolului despre cei ce desfrânau şi păcătuiau împotriva firii, nevoind „să-L aibă şi să-L cunoască pe Dumnezeu”, anume că „i-a predat Dumnezeu pe ei în patimile de necinste” (Rom. 1, 21). Nu trebuie să înţelegem aici – ni se spune – că este dorinţa şi fapta lui Dumnezeu să-L arunce pe om în împietrire şi în patima necuviinţei, căci „deosebirile de vieţi nu sunt supuse unor legi silnice susţinute de voia dumnezeiască, ci asupra lor are putere hotărârea liberă a fiecăruia” (pp. 85-86). Tocmai „nerecunoaşterea lui Dumnezeu” şi „neîmpărtăşirea voită de lumină” se fac pricină alunecării în patimi de necinste şi orbire sufletească; astfel, nu voia lui Dumnezeu pricinuieşte împietrirea sufletului lui Faraon, ci „voia acestuia, prin înclinarea spre rău, nu a primit cuvântul lui Dumnezeu care să-i înmoaie împotrivirea” (pp. 86-87).
Acest lucru se poate înţelege şi cu privire la întinderea mâinilor lui Moise – care Îl închipuie pe adevăratul Leguitor Hristos – ce aduce curăţire credincioşilor, iar celorlalţi boală. În fapt, privirea spre „Cel ce şi-a întins mâinile pe cruce” omoară patimile, eliberând pe om de „împreuna-vieţuire cu ele”; amintirea lor trezeşte acum o ruşine neplăcută în sufletele celor ce şi-au schimbat viaţa (p. 87).
La fel, când citim că toiagul întunecă aerul în ochii egiptenilor, lăsându-l luminat de soare în ochii evreilor, trebuie să înţelegem că „nu o putere silnică de sus face pe unul să fie în întuneric şi pe altul în lumină, ci că noi înşine avem de la noi în firea şi în voia noastră liberă cauzele luminii sau ale întunericului, alegând pe cea pe care o voim”; mutarea de la păcat la virtute se săvârşeşte „prin cunoaşterea Celui răstignit şi prin pocăinţă” (p. 88). Cenuşa care a provocat egiptenilor răni dureroase este „chip al cuptorului”, sau „chinul gheenei”, care se atinge doar de cei „ce trăiesc în păcat şi nu se închină mâinilor întinse ale lui Hristos” (p. 89).
Referindu-se la plăgile aduse asupra Egiptului şi amintind cuvântul Apostolului: „După împietrirea ta şi nepocăinţa inimii tale ţi-ai îngrămădit ţie mânie pentru ziua urgiei şi arătării judecăţii lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Rom. 2, 3), sfântul Grigorie insistă asupra faptului că „nici un rău nu poate lua fiinţă fără voia noastră liberă”, chiar dacă se spune că „de la Dumnezeu vine răsplata dureroasă a celor ce au folosit rău libertatea” (p. 90). Iconomia lui Dumnezeu doar „scoate la arătare” acest rău din noi înşine.
Prin uciderea celor întâi-născuţi ai egiptenilor, sfântul Grigorie învaţă că trebuie să ne ridicăm la un înţeles mai înalt, înţelegând că „cel ce se luptă prin virtute cu păcatul trebuie să nimicească primele începuturi ale răului”, altfel spus „pofta şi mânia” (p. 93). Putinţa de a săvârşi aceasta e dată de însăşi vărsarea în faţa intrărilor noastre a sângelui lui Hristos, „Mielul adevărat”, care „alungă pe pierzătorul”, oprind „intrarea răului în noi” (p. 94). „Păzirea şi apărarea” constau, arată sfântul Grigorie, în a însemna cu sângele Mielului „pragul şi stâlpii intrării”; stâlpii ce susţin „partea înţelegătoare a sufletului” sunt pofta şi mânia, iar pragul e raţiunea, care le uneşte, „le susţine şi e purtată de ele, întărindu-se în bărbăţie prin mânie, înălţându-se prin poftă spre împărtăşirea de bine” (ibid.). Prin aceste chipuri, aşadar, „Scriptura arată natura sufletului” (ibid.).
Însemnătate are şi ordinea săvârşirii ungerii, căci dacă aceasta se răstoarnă şi raţiunea, „pragul de sus”, ajunge dedesubt, dominată de mişcarea poftei şi a mâniei, „vrăjmaşul pătrunde la cele dinlăuntru”. Iar faptul că „îngerul porunceşte evreilor ca întâi să ungă cu sânge pragul de sus şi apoi să ungă stâlpii pe amândouă părţile” arată prioritatea ungerii raţiunii cu duhul credinţei în Hristos cel răstignit. În acest fel se află aşezarea duhovnicească, „având neclintirea prinsă în gândurile virtuţii ca în nişte cuie” (p. 95), iar cei născuţi ai virtuţii sunt păziţi prin pecetea jertfei Mielului, „ca astfel binele să ajungă la desăvârşire” (p. 96).


Florin Caragiu

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

(va apărea în "revista Sinapsa")

Niciun comentariu: