Edit. Vinea, Bucureşti 2008
Tânărul poet ştie, desigur, că totul (mai ales totul în descendenţă Cărtăresciană) poate constitui, se poate tranforma în materie poetică. Poate de aceea regăsim, de pildă, în cartea de faţă cele mai diverse evenimente şi/sau accidente ale fiinţei, ca să nu mai vorbim de vârstele umane cu tot ce au ele specific: de la copilăria şi jocul liber, recuperate anamnetic şi re-trăite cu aceeaşi voluptate a uitării de lume ca odinioară (XXXVII. În copilărie) la mutilarea fizică şi psihică trăită delirant în mediul carceral (XVIII. Ceva se petrece), trecând prin maladiile trecătoare, dar sâcâitoare ori mecanica gestuală cotidiană (XLI. Poem scurt circuit), orice poate influenţa într-o măsură covârşitoare poetul, constituind ca urmare o atrăgătoare muză.
Dar la o lectură atentă se constată imediat că nici rutina diurnă, nici evenimenţialul excepţional cum cel detenţional nu îl fascinează în fond pe Florin Caragiu. Textele de gen sunt, oricum, prea puţine şi oarecum inabil inserate în carte, dând chiar, la un moment dat, senzaţia că sunt accidentale. Interesul frecvent al tânărului scriitor merge în cu totul altă direcţie: spre istoriile substanţial erotice mai exact.
Nucleul tare al majorităţii poemelor cărţii este format, concret, de poveşti ale căutării alterităţii în şi prin eros. Acesta e, de fapt, camuflajul preferat al tânărului autor: un fel de cavaler aflat într-o continuă questa înspre o potenţială jumătate şi, prin aceasta, înspre totul absolut, cel divin.
Această iluzie a împlinirii cuplului – dar şi a reflectării în el a alterităţii radicale care este, în perspectivă creştină, Dumnezeu cel viu – este permanent întreţinută în carte. De utopia erotică ţin, spre exemplu, leitmotive ca întâlnirea, confuzia identitară din cuplu, sfâşierea, ruptura mereu reiterată, ca într-o spasmodică încercare de uitare de sine prin celălalt, dar şi dorinţa recuperării sacrului prin actul erotic: „Lacrimile picură înăuntru, topesc nesomnul/ împăturim norii şi-i ascundem în inimi siameze/ lipiţi în Hristos ne furişăm fiecare în celălalt/ ca într-un leagăn peste tristeţi înluminate”.
De aceeaşi supremă tentativă de complinire nu e străină, am senzaţia, nici structura textuală (primele şaisprezece poeme fiind scindate în exact câte trei secvenţe cu titluri-cheie, gen spovedanie, geneză, remember, catacombe. aici totul e viu, restaurare, pogorârea la iad) nici construcţia frecventă a discursului poetic – unele texte sunt articulate ca jam sessions cu figuri ale alterităţii literare şi deopotrivă umane dragi autorului: Monica Lassaren, Aida Hancer, Dan Cârlea, Dana Banu.
(Poezia, Anul XIII, nr. 3 (45)/2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu