vineri, 24 martie 2017

Virgil Borcan, „Câtă dragoste, atâta ființă" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)



Câtă dragoste, atâta ființă

Dragostea. Moartea. Rugăciunea. Poezia.
Putem oare continua ad infinitum această serie conceptuală? Aparent, da. Sau, oricum, multă vreme. Și totuși, marea nu încape în gropița din nisip a unui copil, ne spune Fericitul Augustin. Finitudinea intelectivă a rațiunii umane nu se poate dez-mărgini decât în theoria, în vederea lui Dumnezeu (a rațiunilor lui infinit infinite). O știm de la Sf. Maxim Mărturisitorul, dar și de la un filozof al limbajului din secolul recent încheiat, care probabil nu bănuia consecințele propriului postulat; e vorba, desigur, de Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi – cu îndreptățire, s.n. – este mai bine să se tacă”.
Florin Caragiu o știe foarte bine și o probează fără ostentație în cele 100 de fragmente (nu mă feresc, cu toate riscurile, să le numesc capete, cu toată densitatea semantică a conceptului) grupate sub splendidul pact de lectură din titlu: „Frumusețea lucrurilor ultime”.
Structurate sub forma unor mici fragmente (rar depășind o jumătate de pagină) aparent autonome, ele se înșiruie însă logic, narativ dacă doriți, însă în logica narativă a unei inimi iubitoare care pro-blematizează („aruncă în față”) noțiunea nu pentru a-i epuiza conținutul sau a o fixa în vreun insectar filozofic, ci pentru a o învălui cu și mai multă iubire. Într-un fel, toutes proportions gardées, e idealul de critică literară spre care tindea Sainte Beuve în secolul al XIX-lea francez: a infuza, prin actul lecturii, mai multă realitate decât era înainte. Nici destructurare și nici resemantizare așadar, ci sporul de lumină tainică adăugat la corola de minuni a lumii.
Iată de ce multe din formulări sunt pe cât de complete, pe atât de memorabile: dorul e „culoarea de fond întinsă pe pânza vederii finale asupra lumii”, poezia iconică e „o poezie schimbată la față”, iar compasiunea, „gestul iconic de impropiere intențională a dragostei lui Dumnezeu”.
Cu egală dezinvoltură autorul îi „pune la lucru” pe Yasunari Kawabata ori Constantin Noica, dar nu de dragul „epatării burghezului”, vorba altui romantic francez, ci numai în măsura în care cultura autentică, fie ea literară sau filozofică, este o cult-ură, un sacerdoțiu și un gest iconic. Opusă omului (tatălui din ultimul fragment) din pricina și în urma căderii adamice, natura se restructurează eshatologic în contact cu chipul lui Dumnezeu din om, pentru a lua din nou parte la dansul heruvimic și a contempla perihoreza treimică. Ale Tale dintru ale Tale.
Nimic mai potrivit ca încheiere, așadar, decât chiar cea a autorului: „Natura este veșnicul copil, lipsit de cuvânt, care nu se poate împlini decât prin relația cu omul care o atrage după sine, ca pe un trup extins, în părtășia cu Dumnezeu”.
Cunosc câteva literaturi care ne-ar invidia pentru Florin Caragiu.

Virgil Borcan


Chris Tănăsescu (MARGENTO), Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime" (ed. Sophia/Platytera, 2017)



Prin cele o sută de frumuseți ultime ale propriei gândiri și trăiri, Florin Caragiu practică o formă rară la noi (căci „capetele” Părintelui Arsenie Boca în sentențiozitatea lor catehetică vin pe altă filieră), forma  meditațiilor mistice centenare (cu sâmbure milenar) din Centuries ale lui Thomas Traherne, dar, nu mi-e teamă de o vorbă mare, depășindu-l pe acesta: și în subtilitate și în utilitate.
Ce ne oferă aici Caragiu, traducând plenar moștenirea Părintelui Ghelasie, este cartea fundamentală a isihasmului iconic, isihasmul „carpatin”. Chipul nostru mistic inconfundabil – prin gest propriu în corul ortodoxiei și în lume – își găsește acum întemeierea paradigmatică și totodată o expresie exemplară, memorabilă și irezistibil de actuală, de care va trebui să țină seama orice încercare viitoare, inclusiv în (re)așezarea noastră în contexte transnaționale și (post)globale.
Asta pentru că Florin Caragiu este el însuși o icoană integratoare – una vorbindu-ne intim și (supra)cosmic, personal și eshatologic, sofisticat și pragmatic, teologic și ecologic deopotrivă – în care gândul adânc e totuna cu gestul închinării și cu muzica inspirației.
Aici e o supremă poetică a chenozei, slujindu-ne împărătește, irigând comunul cu comuniunea, și-astfel molipsindu-ne definitiv de dorul „vederii finale asupra lumii”.
                                                                          
Chris Tănăsescu (MARGENTO)


Paul Aretzu, „Învăţături pentru regăsirea chipului iconic" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)



Învăţături pentru regăsirea chipului iconic

În existenţa oamenilor, lucrurile ultime sunt bătrâneţea, boala, slăbiciunea, moartea. Toate reprezintă o perspectivă sumbră, menită să provoace nelinişte, spaimă şi să inculce o imagine dezastruoasă în legătură cu sfârşitul vieţii. Pentru omul religios, însă, lucrurile ultime ar fi mijloace care ţintesc îmbunătăţirea sufletului, astfel încât, în final, se atinge un înalt grad de omenitate, numit îndumnezeire. Florin Caragiu, cu argumente teologice (şi metafizice), îşi propune să ne convingă de frumuseţea spirituală a momentului absolut al încheierii experienţei pământeşti. Urmând modelul Sfinţilor Părinţi, el alcătuieşte o centurie, adică o scriere tematică formată din o sută de capete. În consens cu adevărul de credinţă, moartea nu este decât înviere: „Este vorba despre un mod de viaţă ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieţi, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranţă, stârnind fiorul credinţei şi mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torţă vie a luminii Învierii” (1). Deoarece cursul vieţii nu poate fi înţeles decât ca un întreg, începutul nu-şi are rostul în afara sfârşitului, fiindcă numai eshatologia semantizează existenţa. Nimic însă nu prinde viaţă (în sensul spiritual) decât raportându-se la chipul lui Dumnezeu, „această taină copleşitoare a prezenţei (grăitoare şi negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră” (2).
Întoarcerea la icoana sufletească înseamnă recuperarea iubirii din Rai, ca dăruire din sine şi ca filiaţie atotcuprinzătoare (liturghie cosmică): „Gestul iconic uneşte starea de plecăciune, de închinare a omului în faţa lui Dumnezeu, cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până şi cele mai mărunte forme de viaţă, care sunt învăluite în taina filiaţiei” (3). Locul matriceal, al oglindirii iconice, este Sfânta Liturghie. Se petrece, astfel, o golire de dragostea de sine, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de aproapele (de creaţie, în general). În acest sens, redimensionarea liturgică a rugăciunii isihaste îi restituie această dublă funcţie, pe orizontală şi pe verticală. Florin Caragiu vorbeşte despre un „specific iconic carpatin” (susţinut şi de părintele Ghelasie de la Frăsinei). Scopul „misticii iconice carpatine” este recuperarea chipului, act numit „gestul iconic”, presupunând asceză şi revelaţie, şi, implicit, atingerea „integralităţii făpturii”, adică a unui echilibru între interioritate şi exterioritate, altfel spus, interiorizarea liturghiei (sau exteriorizarea în liturghie). Rugăciunea este cordonul ombilical care ne leagă de Tatăl nostru, şi care alimentează în noi trezvia. Pentru a elimina impresia (petrecută adesea) că suntem părăsiţi, Dumnezeu îşi dă viaţa pentru noi, împărtăşindu-ne cu Înviere. Iubirea lui Dumnezeu are scopul să-l molipsească pe om cu milostenie şi altruism: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropriere intenţională a dragostei lui Dumnezeu” (9).
Sădirea chipului în chiar miezul fiinţei dă omului şansa neîncetatei sale înomeniri. Iconicitatea exclude manifestarea răului, instituind iubirea (dar nu anulează funcţionarea dreptăţii). Pecetea lui Dumnezeu este indelebilă în om: „Căci oricât de jos ai coborî pe scara existenţei porţi cu tine pecetea chipului lui Dumnezeu, urma lui neştearsă care se poate face matricea generatoare a unei renaşteri lăuntrice, a unei treziri a conştiinţei în lumina fără umbră de schimbare a iubirii Treimice” (17). Darul (ca dăruire de sine) se află în succesiunea chipului şi a filiaţiei, exprimare a bucuriei de viaţă. Moartea, susţine autorul, trebuie primită homeopatic, lucrând temeinic şi progresiv pentru a ajunge la înţelegerea ei. Dragostea pentru aproapele (alteritatea, empatia) se manifestă nu numai faţă de cei vii, ci şi faţă de cei plecaţi.
Mistica este sufletul gingaş al teologiei, floarea preţioasă a ortodoxiei. Ea se ocupă de chivernisirea vieţii în faţa lui Dumnezeu, de relaţia dintre suflet şi cosmos, de calea spre îndumnezeire. Pentru atingerea isihiei, Florin Caragiu recomandă iubirea şi dăruirea, rugăciunea, comunitatea liturgică, iertarea, trezia, cunoaşterea (introvertită şi extrovertită) dusă până la zariştea tainei, metanoia, trăirea continuă în orizontul prezenţei lui Dumnezeu. Autorul, adâncit mult în teologie, are o mare deschidere culturală, apelând şi la argumente preluate din psihologie, logică, artă, pedagogie. În privinţa răului, consideră că, pentru a nu-l lăsa să prolifereze, trebuie tratat întotdeauna cu bine şi cu iertare. Disputele trebuie rezolvate prin empatie, pacifism, iubire, răbdare.
O idee remarcabilă este: „a avea grijă de trecutul nostru şi de cei mai în vârstă” (53). Denegarea acestora este nefirească, ruperea fiului de mamă fiind infructuoasă, ducând la moarte. De asemenea, grija faţă de celelalte vieţuitoare face parte din dragostea pentru Creaţie, ba, chiar, „vietăţile necuvântătoare pot via şi în orizontul eshatologic, nu au interzis la viaţa veşnică” (54) (aici, părerile diferă, dar imaginea eshatologică a întregii creaţii, susţinută de autor, paradiziacă, este plină de iubire).
Reflecţiile teologice, alături de îndrumările mistice (cuprinse în lucrarea lui Florin Caragiu) sunt susţinute de frumuseţea şi claritatea textelor, de conciziile aforistice: „Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viaţă, putem să înviem lăuntric, să dăm naştere unui univers interior aderent tainei dumnezeieşti” (3); „În orice faci, fă ceva de dragul lui Dumnezeu” (42); „Poţi învăţa de la mare cum să te rogi. Forţa înaintării valurilor ce se sprijină unul pe altul şi toate împreună pe adâncul liniştit, netulburat, este un chip al rugăciunii continue, neîncetate, în care gândurile se susţin şi se prelungesc unul pe celălalt, odihnind toate laolaltă pe adâncul liniştit al conştiinţei luminate de har şi topindu-se în seninul ei.” (55); „Oricât de mult ar părea că proliferează răul în lume, singura ieşire din plasa lui este iubirea purtătoare de cruce” (84) etc.
Cartea lui Florin Caragiu se ocupă de probleme ale omului de azi şi de oricând. Cititorul se citeşte în ea. Toate valorile umane, se spune, ştiute sau neştiute, nu se irosesc, ci se depun într-un tezaur universal: „Cuvintele, gândurile şi faptele unor asemenea oameni sunt scrise direct în Cartea Vieţii, şi chiar dacă n-ar apuca să le vadă, să le audă, sau să le citească nimeni, ele stau întipărite acolo cu litere de aur, răspândindu-şi în mod nevăzut influenţa benefică, tămăduitoare asupra întregului cosmos” (57). În această viziune holistică, a legăturii dintre întreg şi parte, autorul vorbeşte despre întrepătrunderile fertile dintre conştiinţă, memorie, limbaj. Învăţăturile pe care autorul le predică sunt legate direct de viaţă: „Principala virtute pe care o poţi dobândi de pe urma unei boli este răbdarea” (60). Dar cea mai elegantă şi pătrunzătoare idee este aceea că Dumnezeu este forma de salvare a  lumii de la scufundarea ei în tenebrele absurdului. Sunt tratate cu înţelepciune duhovnicească virtuţi şi patimi, circumscrise unei morale creştine, unei dorinţe de împlinire a fiinţei noastre în lumina iconică.
După Florin Caragiu, pentru a ajunge la „frumuseţea lucrurilor ultime”, trebuie să urmezi o cale presărată cu necunoscute, ispite, răbdare, curăţenie, greşeli, explorări, reuşind în cele din urmă să guşti libertatea, iubirea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, trecerea cu bucurie şi cu împăcare în Împărăţia eshatologică. Autorul vorbeşte despre omul obişnuit şi despre întâmplările pe care le trăieşte zi de zi, îndemnându-l să-şi recupereze modelul iconic şi să-l urmeze. Centuria lui Florin Caragiu se află, cu siguranţă, în prelungirea Predicii de pe munte, îndreptar dumnezeiesc pentru intrarea în Împărăţie. Textul este dens, accesibil, elocvent, plin de învăţătură teologică şi mistică. A scrie despre Florin Caragiu este un privilegiu, beneficiind astfel de frumuseţea poetică şi de limpezimea consistentă a discursului său.

Paul Aretzu


Marius Vasileanu, „Frumusețea începutului cel bun" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)




 Frumusețea începutului cel bun

– cuvânt înainte –


Cum să pun început bun și să devin astfel prieten cu mine, cu Creația, cu Hristos? Aceasta este tema principală în jurul căreia orbitează paginile ce urmează care sunt scrise cu inima, cu lacrimi – parcă – uneori și cu un zâmbet, de Florin Caragiu.
Numai Domnul știe durerea, sfâșierea lăuntrică, zbaterile, neliniștile, fricile, iluziile, într-un cuvânt încercările la care este supus scriitorul creștin! Nu trebuie neapărat să fii creștin pentru a avea parte de toate acestea, este adevărat, dar puterea la care sunt ridicate în cazul unui scriitor creștin autentic poate fi, adesea, exponențială. Iar Florin Caragiu știe foarte bine aceasta, în opinia subsemnatului, întâi de toate fiindcă este cu adevărat un intelectual îmbisericit, apoi fiindcă este matematician și, totodată, teolog, ba și poet recunoscut! Meditațiile la care ne invită provin însă din alt orizont, care nu se dezice nicidecum de cele sus-arătate, ci le împlinește: orizontul căutării isihiei...
Să ne mai amintim că Florin Caragiu este un vrednic ucenic al Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003), isihastul, și cel care editează opera monahului de la Mănăstirea Frăsinei. Abia acum avem o minimală imagine a autorului acestui volum intitulat „Frumusețea lucrurilor ultime”, căci centrul de greutate nevăzut al cărții este neîndoielnic căutarea mistică de sorginte isihastă.
Desigur că mai există autori laici români care, după anul de grație 1989, au scris câte ceva pe acestă temă, unii chiar înainte – dacă ar fi să cutreierăm cu gândul către câțiva dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins. Este adevărat, scriitorul este acel om care știe să transmită cu har sentimentele, gândurile, visele, meditațiile etc. indiferent de pregătirea sa universitară. Cu toate acestea, Florin Caragiu este un scriitor ales, un scriitor născut, nu făcut, și trezvia cu care, descopăr acum, se apleacă asupra unor experiențe personale îl apropie de observațiile care, într-un limbaj doct, ar putea fi atribuite antropologiei creștine. De aceea, volumul de față l-am putea asemăna mărturiilor scrise, de pildă, de profesorul Alexandru Mironescu ori celor ale Părintelui Daniil Sandu Tudor însuși (parțial, nepublicate încă) – doi dintre întemeietorii Rugului Aprins.
Nu mică a fost șansa lui Florin Caragiu de a fi ucenicul Părintelui Ghelasie Gheorghe, ale cărui scrieri abia astăzi sunt descoperite în întreaga lor amplitudine, grație eforturilor constante făcute de autorul cărții acesteia. Și ce șansă pentru duhovnicul isihast de a avea acum una dintre cele mai profesioniste ediții de autor creștin contemporan – dintre cele ce se regăsesc astăzi în bibliotecile Bisericii Ortodoxe Române! Fiindcă există încă alți câțiva duhovnici și/sau teologi români, bine-cunoscuți, ale căror scrieri nu au parte de acribia, inteligența și de frumusețea edițiilor îngrijite de Florin Caragiu. Este și acesta un bun început...
Să fie influențat scrisul ucenicului de cel al duhovnicului, te întrebi, pe bună dreptate? Cele două genuri de scriere sunt clar diferite, chiar dacă legate de nevăzute constante  universale creștine, ori, mai exact, de Apele de Sus. Scriitorul creștin Florin Caragiu nu se dezice de generația sa, de întrebările pe care aceste vremi ni le adresează tuturora, iar stilul său literar este indubitabil altul. Scriitura Părintelui Ghelasie Gheorghe pare multora de-a dreptul ermetică, pe alocuri, precum sunt acele probleme în care matematicianul, pentru a le rezolva, recurge la metoda „reducerii la absurd” – o posibilă epură mundană a căii apofatice? –, pe când Florin Caragiu este realmente fluent în paginile sale, căci este lămuritor și elegant precum demonstrația unei complicate probleme de geometrie euclidiană în cazul căreia nu trebuie decât să fii atent la logica ansamblului izvorâtă din desenul asupra căruia ești obligat să meditezi, adică să nu te rătăcești în capcana detaliilor. Desen pe care, înainte de orice, trebuie să-l faci corect, așadar să pui început bun...
În ce măsură stilistica textului lui Florin Caragiu este cea a unui matematician cu cunoștințe de teologie ori cea a unui teolog cu deprinderi și gândire de matematician rămâne să cântărească cititorul. Fără a uita, desigur, de numitorul comun și de simfonia aduse prin infuziile de poezie. Și nici de isihia nu se cuvine a uita în această șaradă...
Desenul, „algoritmul” aducerii minții în inimă la care re-curge isihastul este bine cunoscut și reiterat de la Sfinții Părinți încoace. Problema esențială este prepararea continuă – atitudinea cu care te rogi până la a deveni una cu Calea. Vorbim desigur de Calea Împărătească, cea a împrietenirii cu propria ta persoană, chiar dacă ești chemat la maximă smerenie după modelul kenozei lui Iisus, a împrietenirii cu lumea prin renunțarea la cele lumești, a împrietenirii cu Hristos – Cel care, la limita luminoasă, te va și locui. Căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine”, mărturisește Sf. Apostol Pavel (Galateni 2, 20) – iată una din frumusețile ultime, un orizont spre care merită să privim stăruitor cu toții, după puterea de angajare duhovnicească a fiecăruia...
Chiar dacă nu o spune deschis, despre această etapă, preparatio, este vorba în bună măsură în rândurile ce urmează, căci și aceasta (mai) înseamnă începutul cel bun. După cum subliniază autorul: „Cheia de acces spre revelarea tainei nu este generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin ghicitură.”
Apoi, una din cheile textului de față este perspectiva iconică, temă predilectă a autorului nostru, preluată de la înaintașii isihaști, chiar dacă rareori definită explicit, de unde și subiectul tezei de licență în teologie susținut de Florin Caragiu la Universitatea București: „Antropologia iconică în opera părintelui Dumitru Stăniloae” (ed. Sophia, 2008).
Cititorul va mai descoperi în cartea de față nu numai mărturii, ci și meditații din specia filosofiei creștine, care sunt în același timp admirabile pagini catehetice. Exprimările sunt curat ortodoxe, precum aceasta, în care ne reamintim de prietenie, care, invariabil, se bazează pe dragoste: „Cea mai bună modalitate de a practica înfrânarea este s-o faci de dragul cuiva. Să practici asceza nu ca pe o negare, ci ca pe o afirmare a legăturii dragostei, să practici nevoința ta de dragul lui Dumnezeu. Relația cu părintele duhovnicesc ne învață la rându-i acest lucru fundamental în asceza și mistica creștină. Fără a avea ca mobil dragostea însăși, acțiunile noastre se supun unei amortizări progresive, entropiei căderii și în ultimă instanță aneantizării.”
Uneori poetul își reintră în drepturi cu toată forța – de unde și mirabile lecturi complementare pe care ni le face cadou, privitoare la marile teme ale culturii universale, precum cea legată de Don Quijote: „Lupta lui Don Quijote cu morile de vânt este un spectacol atât de simpatic și revigorant tocmai pentru că ascunde un tâlc adânc, care constă în liniștirea moriștii minții, motorul conflictului finalităților, al raportărilor antagoniste ale sinelui față de alteritate. Moara este aici simbolul acelui mecanism al gândirii dualiste ce întoarce fiecare lucru în contrarul lui, măcinând acumulările semnificative, sub apăsarea strivitoare a deșertăciunii. Nebunia lui don Quijote ia în răspăr lupta absurdă a sinelui cu alteritatea, moara luptei pentru dominație și supraviețuire”. Ce mult ar avea de câștigat un psiholog ori un medic psihiatru din aceste considerații! Și nu este singura, vom descoperi mai departe altele asemenea, referitoare la depresie, de pildă, ori la varii forme de derivă pe care antropologia creștină le știe bine încă de la Sfinții Părinți, dar abia (post)modernitatea le abordează și prin prismă academică.
Pe de altă parte, ce șansă uriașă, neașteptată – aceea de a relua lectura capodoperelor lumii având la-ndemână instrumentarul hermeneutic isihast!
Periodic, Florin Caragiu ne solicită luarea-aminte asupra finalității oricărui parcurs mistic: „Un dar al clipelor de singurătate este posibilitatea liniștirii reactivității mentale și cea a actualizării unei vederi mai cuprinzătoare, care să îmbrățișeze pe Dumnezeu și toate făpturile deopotrivă”, autorul însuși dovedindu-se astfel un bun prieten al cititorului capabil să-l însoțească pe Cale.
Sunt doar câteva argumente pentru care volumul de față ne poate fi un prețios prieten și un dar, bun-însoțitor al prieteniilor dinlăuntrul Creației – balize și frumuseți aflate pe calea celui care se-nchipuie singur către Singurul...

Marius  Vasileanu